ACCES LA JUSTITIE

MODALITĂȚI ALTERNATIVE DE SOLUȚIONARE A LITIGIILOR

By May 20, 2020No Comments

MODALITĂȚI ALTERNATIVE DE SOLUȚIONARE A LITIGIILOR

CAPITOLUL I

Procedura administrativă și prealabilă accesului la justiție

Înainte de a sesiza cu o cerere,  o instanță judecătorescă, pentru soluționarea unui litigiu, persoana interesată trebuie să parcurgă o procedură prealabilă, în sensul de a  deferi cauza sa, unei autorități administrative sau în cazul actului administrativ emis de o autoritate publică, organului ierarhic superior, dacă acesta există.

Așa cum am precizat, în cazul actelor administrative, legea contenciosului administrativ a prevăzut dreptul persoanei vătămate de a face plângere prealabilă la  organul superior ierahic care trebuie să o rezolve în termenul legal, după care persoana poate sesiza instanța de contencios, indiferent dacă a primit sau nu răspuns la plângerea sa.

În alte situații, legea obligă persoana interesată de a urma o procedură prealabilă, în lipsa căreia cererea adresată direct instanței este declarată inadmisibilă.

Astfel, o dispoziție cu caracter general este reglementată chiar în codul de procedură civilă, în care se prevede că ”sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta; dovada îndeplinirii procedurii se va anexa la cererea de chemare în judecată.[1]

În lipsa dovezii, judecatorul nu poate refuza primirea cererii de chemare în judecată, dar dacă se invocă de partea adversă acest aspect, acesta va trebui să respingă cererea ca inadmisibilă și să urmeze procedura prealabilă și apoi, să sesizeze instanța cu o nouă cerere.

Situații în care legea prevede procedura prealabilă: în cazul cererilor în materie succesorală (cererea în constatarea calității de moștenitor, partajul judiciar, ieșirea din indiviziune etc.), persoana care sesizează instanța trebuie să anexeze încheierea notarului public privind verificarea evidențelor succesorale legale;[2], în materia fondului funciar,[3] când persoana interesată trebuie să formuleze mai întâi, contestație la Comisia judeţeană de Aplicare a legii nr.18/1991, care poate  să valideze ori să invalideze măsurile stabilite de comisiile locale de aplicare a legii nr.18/1991, în ceea ce privește reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate privată asupra terenului, urmând ca ulterior, după soluționarea ei sau expirarea termenului de soluționare, persoana să se adreseze cu plângere instanței de judecată.

O astfel de procedură prealabilă nu îngrădește accesul la justiție, întrucât persoana interesată, după parcurgerea ei, are posibilitatea de a sesiza instanța  judecătorească competentă pentru soluționarea pretențiilor sale

CAPITOLUL II

Tribunalele arbitrale și curțile de arbitraj de pe lângă Camerele de Comerț și Industrie

Dreptul de a soluționa cauze de „natură privată” (procese civile în general), revine și altor persoane, denumite arbitri, care funcționează sub forma instituției arbitrului unic sau a tribunalului arbitral (cel puțin 2 arbitri).

Procedura de judecată se numește arbitraj și este încredințată de părți, prin convenția arbitrală, conform căreia, arbitrul unic sau tribunalul arbitral are competența de a soluționa litigiul dintre ele și de a pronunța o hotărâre definitivă și obligatorie pentru ele[4]. Arbitrajul este o jurisdictie alternativă cu caracter privat[5], adică o modalitate de soluționare a litigiilor dintre parți, în afara instanțelor judecătorești. Părțile  într-o convenție sau contract pot să încheie o convenție arbitrală prin care să supună eventualele litigii care iau naștere între ele, judecații unui arbitru unic sau unui tribunal arbitral.

Dacă părțile au încheiat o convenție arbitrală și vreuna din părți sesizează instanța judecătorească pentru soluționarea litigiului, dacă oricare din ele invocă convenția arbitrală, atunci  soluționarea litgiului va fi declinată tribunalului arbitral[6]. Pentru derularea procedurii de arbitraj, există și arbitrajul instituționalizat, adică o formă organizată cu caracter permanent care funcționează pe lângă o organizație sau instituție internă ori internațională sau o organizație neguvernamentală de interes public de sine stătătoare, care are un regulament propriu și a cărei competență poate fi stabilită prin convenția arbitrală.[7]

În România, o astfel de formă de arbitraj este Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț şi Industrie a Municipiului Bucureşti.[8]

Totodată, pe lângă  camerele notarilor publici constituite în fiecare județ,  pot funcționa curți de arbitraj,  care pot  soluţiona numai litigii izvorâte din actele şi procedurile notariale.[9]

În urma soluționării litigiului, se pronunță o hotărâre arbitrală care este obligatorie pentru părți și care constituie titlu executoriu și se execută silit ca orice hotărâre judecătorească.[10]

Astfel, dacă partea împotriva căreia s-a pronunțat hotărârea arbitrală nu o execută de bună voie, partea care a avut câștig de cauză, poate cere executarea silită a acesteia, unui executor judecătoresc.[11]

CAPITOLUL III

Alte modalitați alternative de soluționare a litigiilor

Secțiunea 1Notarul public

Activitatea notarială desfașurată de notarul public asigură persoanelor fizice şi juridice constatarea raporturilor juridice civile  nelitigioase, precum şi exerciţiul drepturilor şi ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea.[12]

   În principal, competența notarului public constă în autentificarea înscrisurilor care constată raporturi juridice între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, în dare de data certă înscrisurilor și derularea procedurilor succesorale, certificarea unor fapte și legalizarea semnăturilor de pe înscrisuri și derularea procedurii divorțului pe cale administrativă, dacă există acordul ambilor soți și aceștia se înțeleg cu privire la toate aspectele conexe acestei proceduri(exercitarea autorității părintești, stabilirea domiciliului copiilor minori, plata pensiei de întreținere etc.).[13]

Competența notarului nu este de a soluționa(judeca) eventuale litigii care există între părți, anterior prezentării lor în fața sa sau a celor născute în fața notarului, cu prilejul îndeplinirii atribuțiilor sale legale.

Cu toate acestea, notarul public poate fi socotit ca o modalitate alternativă de stingere a unui litigiu, atunci când convinge părțile să ajungă la o înțelegere amiabilă, prin consultațiile pe care le primesc, înțelegere ce este constatată de notarul public printr-un act recunoscut de lege ca fiind de autoritate publică.[14]

De altfel, rolul notarului este de a găsi soluții pentru a preveni litigiile dintre părți, fapt pentru care putem considera că activitatea acestuia este una de prevenire, dar și de stingere a litigiilor deja născute.

Notarul nu rezolvă situațiile litigioase dintre părti, având obligația de a refuza întocmirea unui act ce intra în competența sa, dacă părțile nu au ajuns la o înțelegere amiabilă, prin emiterea unei încheieri de respingere, ce poate fi supusă controlului jurisdicțional, prin dreptul părții interesate de a o ataca cu plângere la instanța judecătorească competentă.[15]

Sectiunea 2Avocatul

Avocatul promovează și apără drepturile, libertățile și interesele legitime ale omului. Avocatul are dreptul să asiste și să reprezinte persoanele fizice și juridice în fața instanțelor autorității judecătorești și a altor organe de jurisdicție, a organelor de urmărire penală, a autorităților și instituțiilor publice, precum și în fața altor persoane fizice sau juridice, care au obligația sa permită și să asigure avocatului desfășurarea nestingherită a activității sale, în condițiile legii. În exercitarea dreptului de apărare,  avocatul are dreptul și obligația de a stărui pentru realizarea liberului acces la justiție, pentru un proces echitabil și într-un termen rezonabil.

Activitatea avocatului, printre altele,  se realizează prin:[16]

a)consultații și cereri cu caracter juridic;

b)asistență și reprezentare juridică în fața instanțelor judecătorești, a organelor de urmărire penală, a autorităților cu atribuții jurisdicționale, a notarilor publici și a executorilor judecătorești, a organelor administrației publice și a instituțiilor, precum și a altor persoane juridice, în condițiile legii;

c)redactarea de acte juridice, atestarea identității părților, a conținutului și a datei actelor prezentate spre autentificare;

d)asistarea și reprezentarea persoanelor fizice sau juridice interesate în fața altor autorități publice cu posibilitatea atestării identității părților, a conținutului și a datei actelor încheiate;

e)apărarea și reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice în raporturile acestora cu autoritățile publice, cu instituțiile și cu orice persoană română sau străină;

f)activități de mediere.

În raport de activitățile juridice mai sus-menționate, rolul avocatului în derularea raporturilor juridice ce se pot naste între părți și rezolvarea pe cale amiabilă a eventualelor litigii,  este esențial. Prin activitățile de consultanță, de redactare a actelor juridice, de mediere și de asistare și/sau reprezentare în fața persoanelor de drept public și privat, avocatul poate contribui la soluționarea pe cale amiabilă a litigiului și deci, la inutilitatea  demersurilor pe care oricare parte ar intenționa să-le facă în justiție, pentru rezolvarea acestuia.

De aceea, deși avocatul nu se poate erija într-un organism care are competența de a soluționa un litigiu și de a emite o decizie cu caracter obligatoriu pentru părți, activitatea sa constituie o modalitatea alternativă de stingere a litigiilor dintre părți.

Sectiunea 3Mediatorul

Medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor.

Medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile.

Dacă legea nu prevede altfel, părţile, persoane fizice sau persoane juridice, sunt obligate să participe la şedinţa de informare privind avantajele medierii, inclusiv, dacă este cazul, după declanşarea unui proces în faţa instanţelor competente, în vederea soluţionării pe această cale,  a conflictelor în materie civilă, de familie, precum şi în alte materii, în condiţiile prevăzute de lege.[17]

Persoanele fizice sau persoanele juridice au dreptul de a-şi soluţiona disputele prin mediere atât în afara, cât şi în cadrul procedurilor obligatorii de soluţionare amiabilă a conflictelor prevăzute de lege.

Nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum şi orice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenţie sau prin orice alt mod admis de lege.  În orice convenţie ce priveşte drepturi asupra cărora părţile pot dispune, acestea pot introduce o clauză de mediere, a cărei validitate este independentă de validitatea contractului din care face parte.

Activitatea de mediere se înfăptuieşte în mod egal pentru toate persoanele, fără deosebire de rasă, culoare, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială.

În exercitarea atribuţiilor sale, mediatorul nu are putere de decizie în privinţa conţinutului înţelegerii la care vor ajunge părţile, dar le poate îndruma să verifice legalitatea acesteia.Medierea poate avea loc între două sau mai multe părţi.  Părţile au dreptul să îşi aleagă în mod liber mediatorul.

Organele judiciare şi arbitrale, precum şi alte autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale informează părţile asupra posibilităţii şi a avantajelor folosirii procedurii medierii şi le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluţionarea conflictelor dintre ele.[18]Mediatorul are obligaţia să dea orice explicaţii părţilor cu privire la activitatea de mediere, pentru ca acestea să înţeleagă scopul, limitele şi efectele medierii, în special asupra raporturilor ce constituie obiectul conflictului. Mediatorul trebuie să asigure ca medierea să se realizeze cu respectarea libertăţii, demnităţii şi a vieţii private a părţilor.[19]

Mediatorul are îndatorirea să depună toate diligenţele pentru ca părţile să ajungă la un acord reciproc convenabil, într-un termen rezonabil.  Mediatorul trebuie să conducă procesul de mediere în mod nepărtinitor şi să asigure un permanent echilibru între părţi.[20]

Părţile aflate în conflict se pot prezenta împreună la mediator. În cazul în care se prezintă numai una dintre părţi, mediatorul, la cererea acesteia, va adresa celeilalte părţi invitaţia scrisă, în vederea informării şi acceptării medierii, stabilind un termen de cel mult 15 zile. Invitaţia se transmite prin orice mijloace care asigură confirmarea primirii textului.

Partea solicitantă va furniza mediatorului datele necesare contactării celeilalte părţi. În cazul imposibilităţii de prezentare a vreuneia dintre părţile convocate, mediatorul poate stabili, la cererea acesteia, o nouă dată în vederea informării şi acceptării medierii.

În cazul acceptării medierii, părţile în dispută şi mediatorul vor semna contractul de mediere.În procesele şi cererile în materie civilă şi comercială, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, părţile pot încerca soluţionarea litigiului prin mediere. Dacă una dintre părţi refuză, în scris, în mod explicit, medierea ori nu răspunde invitaţiei menţionate  ori nu se prezintă de două ori la rând la datele fixate pentru semnarea contractului de mediere, medierea se consideră neacceptată. Mediatorul poate face şi alte demersuri legale pe care le consideră necesare pentru invitarea părţilor la mediere, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi[21]. Este interzisă desfăşurarea şedinţelor de mediere înainte de încheierea contractului de mediere.  Contractul de mediere se încheie între mediator, pe de o parte, şi părţile aflate în conflict, pe de altă parte[22].

Pe baza acestor reglementări, putem să tragem următoarele concluzii:

-medierea este o activitate desfașurată de o persoană autorizată ca mediator(în condițiile legii nr.192/2006) și o modalitate alternativă de soluționare a litigiilor dintre părți, pe cale amiabilă;

– mediatorul  facilitează negocierile dintre părți  şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile; în mod pragmatic, mediatorul trebuie să explice parților situația lor juridică, să le informeze asupra drepturilor și obligațiilor litigioase și să le propună soluții de stingere a litigiului reciproc avantajoase, într-o manieră imparțială și care denotă lipsa vreunei intenții care să creeze un dezechilibru între părți;

-mediatorul nu poate impune o anumită soluție părților, acestea având libertatea deplină de a accepta variantele propuse de acesta; soluția acceptată de părți   va  face obiectul   acordului de mediere.

-părțile pot stipula în convenția lor, posibilitatea de a recurge la mediere în caz de litigiu;

-părțile nu pot supune medierii și deci nu pot conveni cu privire la drepturi strict personale (dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și corporală) care prin natura lor,  fiind strict legate de persoana în cauză, nu pot face obiectul negocierilor, cesiunilor, tranzacțiilor sau altor convenții care au drept scop renunțarea sau transmiterea cu titlu gratuit sau oneros a acestor drepturi;

-oricare parte se poate adresa unui mediator, a cărui alegere este liberă, în vederea rezolvării litigiului, caz în care partea adversă va fi informată de mediator cu privire la intenția celeilate părți de rezolvare a litigiului pe această cale;

-procedura de mediere este facultativă în procesele civile, situație în care recurgerea la această procedură înainte de a se adresa instanței judecătorești este o opțiune a părților litigante; această procedură este facultativă și poate fi urmată de oricare dintre părți și în litigiile penale, dacă este vorba de infracțiuni cu privire la care tragerea la răspundere penală rămâne la alegerea persoanei vătămate, care are opțiunea de a formula plângere prealabilă, de a retrage această plângere sau de a se împăca cu făptuitorul;

-medierea este posibilă în aceste procese și după sesizarea instanței sau formularea plângerii prealabile, existând chiar obligația organelor judiciare(organe de urmărire penală și instanțe), dar și a participanților la proces(avocați, consilieri juridici etc.), de a informa părțile de posibilitatea de a recurge la mediere pentru stingerea litigiului dintre ele;

-astfel, în mod expres, se prevede, printre altele, dreptul inculpatului, părții civile și părții responsabile civilmente de a putea încheia un acord de mediere, în cursul procesului penal, până la pronunțarea unei hotărâri definitive[23].

 

  Sectiunea 4 – Sindicatul

Persoanele încadrate cu contract individual de muncă, funcționarii publici și funcționarii publici cu statut special în condițiile legii, membrii cooperatori și agricultorii încadrați în muncă au dreptul, fără nicio îngrădire sau autorizare prealabilă, să constituie și/sau să adere la un sindicat[24].

Organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși.[25]

În vederea realizării scopului pentru care sunt constituite, organizațiile sindicale au dreptul să foloseasca mijloace specifice, cum sunt: negocierile, procedurile de soluționare a litigiilor prin conciliere, mediere, arbitraj, petiție, pichet de protest, marș, miting și demonstrație sau grevă, în condițiile prevăzute de lege[26].

Constiutirea sau aderarea categoriilor de persoane încadrate în muncă în sindicate reprezintă o manifestare a dreptului constituțional la asociere și are ca scop apărarea drepturilor rezultate din raporturile de munca și/sau raporturile de serviciu între aceștia și angajator[27].

Pentru realizarea acestui scop, sindicatul, în numele membrilor săi, pentru apărarea drepturilor precizate, poate recurge la mijloacele mai sus-menționate, care sunt metode alternative de soluționare a eventualelor litigii, ceea ce face de prisos exercitarea accesului la justiție.

În măsura în care prin folosirea acestor metode, litigiile nu se pot soluționa, sindicatul are calitate procesuală activă și poate reprezenta membrii săi în fața instanțelor judecătorești, inclusiv pentru introducerea unei acțiuni împotriva angajatorului.

 

[1]Art.193 alin.1 cod de procedură civilă

[2]Art.193 alin.3 cod de procedură civilă  și art.108 si art.330-331 din Regulamentul  de Aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr.36/1995

[3]Art.51-53 din legea nr.18/1991 a fondului funciar

[4]Art.543 cod de procedură civilă( legea nr.287/2009)

[5]Art.541 cod de procedură civilă

[6]Art.554 cod de procedură civilă

[7]Art.616 cod de procedură civilă

[8]Legea nr.335/2007

[9]Art.48 din legea nr.36/1995

[10]Art.614-614 cod de procedură civilă

[11]Art.622, art.632 si art.635 cod de procedură civilă

[12]Art.1 din legea nr.36/1995

[13]Art.12, art.138 din legea nr.36/1995  si art.375 cod civil

[14]Art.1 din legea nr.36/1995

[15]Art.12, art.138 din legea nr.36/1995 si art.375 cod civil

[16]Art.3 din legea nr.51/1995

[17]Art.6 din legea nr.192/2006

[18]Art.29 din legea nr.192/2006

[19]Art.30 din legea nr.192/2006

[20]Art.30 din legea nr.192/2006

[21]Art.43 din legea nr.192/2006

[22]Art.44 din legea nr.192/2006

[23]Art.23 cod de procedură penală

[24]Art.3 din legea nr.62/2011  a dialogului social si art.7 din codul muncii ( legea nr.53/2003)

[25]Art.28 din legea nr.62/2011 a dialogului social, art.37 din codul de procedură civilă

[26]Art.27 din legea nr.62/2001 a dialogului social

[27]Art.40 din Constituția României

Leave a Reply