ACCES LA JUSTITIE

ACCESUL LA JUSTITIE SI ACTE DE IDENTITATE SI PROPRIETATE

By May 20, 2020No Comments

FACILITĂȚI  PENTRU EXERCITAREA ACCESUL LA JUSTIȚIE

ȘI PROCEDURI JUDICIARE PENTRU OBȚINEREA ACTELOR DE IDENTITATE ȘI DE PROPRIETATE

CAPITOLUL I

  Scutirea / amânarea / reducerea/ eșalonarea plății taxelor de timbru

Accesul la justiție, deși este un drept recunoscut oricărei persoane, este posibil să nu poată fi efectiv exercitat, datorită faptului că persoana interesată nu are mijloacele materiale necesare suportării costurilor unui proces.

Judecata unui proces presupune multiple cheltuieli pentru partea care formulează o cerere de chemare în judecată, întrucât justiția, ca serviciu public, nu este gratuit.

Astfel, înregistrarea unei cereri de judecată pe rolul unei instanțe, în majoritatea cazurilor este condiționată de plata de către reclamant, a unei taxe de timbru, care se face venit la bugetul local al localității în care își are domiciliul, plătitorul[1] și reprezintă plata serviciilor prestate de instanțele judecătorești[2].

Deși reclamantul poate să depună cererea și aceasta este înregistrată fără a avea atașată dovada plății taxei de timbru, ulterior, după ce judecătorul procedează la regularizarea cererii, va solicita reclamantului să achite taxa de timbru legal datorată. Neplata taxei de timbru și nedepunerea dovezii de plată  va conduce la anularea cererii de chemare în judecată[3].

Taxele de timbru se stabilesc printr-un act normativ special[4] și acesta enumeră cererile de chemare în judecată pentru care trebuie să se achite taxa de timbru și care este valoarea ei și cererile care sunt scutite de taxa de timbru.

De asemenea, prevede cazurile în care se poate restitui taxa de timbru inițial plătită, parțial sau total și procedura de contestare a dispoziției instanței cu privire la plata taxei sau a valorii acesteia[5].

Totodată, ca regulă, sunt supuse taxelor de timbru și căile de atac ordinare sau extraordinare declarate împotriva unei hotărâri judecătorești, cu excepția celor declarate împotriva hotărârilor pronunțate pentru soluționarea unor cereri scutite de plata acestei taxe.

În același act normativ, se prevăd și cererile care sunt scutite de plata taxei de timbru, pentru care serviciile efectuate de instanțe sunt gratuite, deși în sine, susținerea unui proces nu presupune pentru reclamant, doar plata taxei de timbru.

Același act normativ în ceea ce privește scutirea, amânarea, reducerea sau eșalonarea plății taxelor datorate de persoanele fizice,  face trimitere la OUG nr.51/2008 privind ajutorul public judiciar[6], iar cu privire la personele juridice prevede condițiile prealabile ce trebuie îndeplinite pentru a obține amânarea, reducerea sau eșalonarea plății taxelor de timbru[7].

Așadar, persoanele juridice nu pot beneficia de scutirea plații taxelor de timbru.

Dispoziții legale cu privire la acordarea scutirii, reducerii, eșalonării sau amânării plății taxelor de timbru pentru persoanele fizice și a reducerii, eșalonării sau amânării plății taxelor de timbru pentru persoanele juridice rezultă și din codul de procedură civilă ( Secțiunea a 5-a-Asistența judiciară).[8]

 

CAPITOLUL II

Ajutorul public judiciar

Ajutorul public judiciar reprezintă acea formă de asistența acordată de stat care are ca scop asigurarea dreptului la un proces echitabil și garantarea accesului egal la actul de justiție, pentru realizarea unor drepturi sau interese legitime pe cale judiciară, inclusiv pentru executarea silită a hotărârilor judecătorești sau a altor titluri executorii[9].

Câmpul de aplicare al ordonanței rezultă din cuprinsul său,  în care se prevede că ”se aplică în toate cazurile  în care se solicită ajutor public judiciar în fața instanțelor judecătorești sau a altor autorități cu atribuții jurisdicționale române de către orice persoană fizică având domiciliul sau reședința obișnuiță în România sau într-un alt stat membru al Uniunii Europene[10] .

Ajutorul public judiciar se acordă în cauze civile, comerciale, administrative, de muncă și asigurări sociale, precum și în alte cauze, cu excepția celor penale[11].

Acordarea ajutorului public judiciar, deși este o formă de asistență, ea nu se acordă prin simpla formulare a unei cereri, ci este condiționată de mijloacele materiale ale parților din proces.

Astfel, poate solicita ajutor public, persoana fizică  „ în situația în care nu poate face față cheltuielilor unui proces sau celor pe care le implică obținerea unor consultații juridice în vederea apărării unui drept sau interes legitim în justiție, fără a pune în pericol întreținerea sa ori a familiei sale.”

Ajutorul public judiciar se poate acorda în următoarele forme:

  1. a)plata onorariului pentru asigurarea reprezentării, asistenței juridice și, după caz, a apărării, printr-un avocat numit sau ales, pentru realizarea sau ocrotirea unui drept ori interes legitim în justiție sau pentru prevenirea unui litigiu, denumită în continuare asistență prin avocat;
  2. b)plata expertului, traducătorului sau interpretului folosit în cursul procesului, cu încuviințarea instanței sau a autorității cu atribuții jurisdicționale, dacă această plată incumbă, potrivit legii, celui ce solicită ajutorul public judiciar;
  3. c)plata onorariului executorului judecătoresc;
  4. d)scutiri, reduceri, eșalonări sau amânări de la plata taxelor judiciare prevăzute de lege, inclusiv a celor datorate în faza de executare silită.

Trebuie precizat că ajutorul public se acordă nu numai pentru taxele de timbru, care constă în posibilitatea  scutirii, reducerii, eșalonării sau amânări plății lor(nu există posibilitatea plății lor de către stat),  ci și cu privire la alte cheltuieli pe care le suportă partea în proces, cu privire la onorariul avocatului( beneficiază de ajutor chiar și înainte de a deschide procesul, pentru prevenirea unui litigiu), onorariul expertului sau interpretului ori traducătorului folosiți în proces și cu condiția ca plata acestora să revină în sarcina solicitantului.

Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească solicitantul pentru a i se acorda ajutorul public și procedura de judecată a cererii de ajutor public, în raport de faza de judecată a procesului sau pentru executarea unui titlu executoriu rezultă în mod detaliat din același act normativ.

Asistența prin avocat poate fi și extrajudiciară și constă în acordarea de consultații, formularea de cereri, petiții, sesizări, inițierea altor asemenea demersuri legale, precum și în reprezentarea în fața unor autorități sau instituții publice, altele decât cele judiciare sau cu atribuții jurisdicționale, în vederea realizării unor drepturi sau interese legitime. Asistența extrajudiciară trebuie să conducă la furnizarea unor informații clare și accesibile solicitantului, în conformitate cu prevederile legale în vigoare referitoare la instituțiile competente, și, dacă este posibil, la condițiile, termenele și procedurile prevăzute de lege pentru recunoașterea, acordarea sau realizarea dreptului ori interesului pretins de solicitant. Asistența extrajudiciară se acordă conform prevederilor legii privind exercitarea profesiei de avocat.[12]

 

CAPITOLUL III

Asistența juridică în cazul unor categorii de persoane

Secțiunea 1- Asistența juridică  gratuită prevăzută de legea nr.272/2004

Părinţii, precum şi copilul care a împlinit vârsta de 14 ani au dreptul să atace în instanţă măsurile de protecţie specială instituite de lege, beneficiind de asistenţă juridică gratuită, în condiţiile legii.[13](măsurile de protecție specială sunt: plasamentul;  plasamentul în regim de urgenţă; supravegherea specializată).

Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului va lua toate măsurile necesare pentru ca părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti, precum şi cei cărora le-a fost limitat exerciţiul anumitor drepturi să beneficieze de asistenţă specializată pentru creşterea capacităţii acestora de a se ocupa de copii, în vederea redobândirii exerciţiului drepturilor părinteşti.  Părinţii care solicită redarea exerciţiului drepturilor părinteşti beneficiază de asistenţă juridică gratuită, în condiţiile legii.[14]

Apărarea drepturilor şi libertăţilor copilului în raporturile acestuia cu autorităţile publice cu scopul de a promova şi de a îmbunătăţi condiţia copilului se realizează şi prin instituţia Avocatul Poporului.[15]

Modalitățile de acordare a asistenței juridice sunt: susținerea intereselor procesuale de către direcțiile de asistență socială și protecție a copilului, printr-un funcționar cu studii juridice atunci când legea  prevede în mod expres acest lucru( mandatar judiciar al părinților sau copilului) sau prin asistarea/reprezentarea print-un avocat din cadrul baroului din județul în care își are sediul instanța care judecă cererea privind măsurile de protecție specială,în condițiile legii privind exercitarea profesiei de avocat.

Potrivit acestei legi, asistența juridică se acordă în cauzele civile, de natura celor prevăzute de legea nr.272/2004, ca modalitate a ajutorului public judiciar, ca asistență judiciara prin avocat, la  cererea organelor administrației publice locale sau  cu titlu de excepție, dacă  drepturile persoanei lipsite de mijloace materiale ar fi prejudiciate prin întârziere, ocazie cu care  decanul baroului poate aproba acordarea cu titlu gratuit a asistenței de specialitate juridică[16].

Gratuitatea asistenței la care face referire legea nr.272/2004, este necondiționată și nu se încadrează în prevederile OG nr.51/2008, privind ajutorul public judiciar, ci la ultimele două cazuri: cererea organelor administrației publice locale sau cu titlu de excepție, dacă  drepturile persoanei lipsite de mijloace materiale ar fi prejudiciate prin întârziere, decanul baroului poate aproba acordarea cu titlu gratuit a asistenței de specialitate juridică.

Așadar, în procesele aflate pe rolul instanței  bazate pe dispozițiile legii nr.272/2004, asistența juridică gratuită  se acordă la cererea  autorităților administrației publice cu competențe în protecția drepturilor copilului, adresată baroului, iar în celălalt caz, la cererea părintelui sau a copilului reprezentat  de tutore sau curator și chiar de aceiași direcție sau altă instituție, când legea prevede drept de reprezentare a copilului pentru aceste autorități.

Totodată, la cererea părintelui sau a copilului, reprezentat prin părinte/ tutore/curator/instituție de ocrotire/ se poate acorda asistența gratuită prin avocat, dacă aceste persoane sunt părți în procesele derulate în baza legii nr.272/2004, potrivit codului de procedură civilă[17].

Această ipoteză este valabilă și în cazul procedurii de instituire a tutelei minorului sau persoanei pusă sub interdicție judecătorească sau a procedurilor de  numire a  curatorului sau curatorului special, de soluționare a cererii de punere sub interdicție judecătorească a unei persoane.

Avocatul poporului poate formula petiții/memorii/reclamații în numele copilului pentru apărarea și promovarea drepturilor și intereselor sale, în fața autorităților publice, fiind vorba de o reprezentare  legală acordată acestei instituții, fie din oficiu, fie ca urmare a sesizării Avocatului Poporului de orice persoană care relevă împrejurări care necesită apărarea și promovarea dreptului copilului.

 

Secțiunea 2-Asistența juridică a  minorilor/ a persoanelor puse sub interdicție și a celor cu privire la care s-a instituit  tutela/curatela

Asistența juridică în fața autorităților administrației publice locale și a instanțelor,  a  minorilor/ a persoanelor puse sub interdicție, și a celor cu privire la care s-a instituit  tutela/curatela se face în condițiile codului de procedură civilă coroborate cu dispozițiile legii nr.51/1995, așa cum au fost prezentate mai sus.

Pentru copilul minor, rămân pe deplin valabile și dispozițiile din legea nr.272/2004 și în cazul în care s-a instituit tutela, curatela sau acesta a fost pus sub interdicție judecătorească, dacă este vorba de implicarea lor în proceduri judiciare prevăzute de această lege.

 

Secțiunea 3-Asistența juridică prin avocat  a persoanelor condamnate ( legea nr.254/2013)

Persoanele condamnate beneficiază de spaţiul şi facilităţile necesare asigurării dreptului la asistenţă juridică.  Persoanele condamnate pot consulta avocaţi aleşi de acestea, în orice problemă de drept dedusă procedurilor administrative sau judiciare.

Consultarea cu avocatul, ales sau din oficiu, se face cu respectarea confidenţialităţii vizitei, sub supraveghere[18].

Se poate constata că această categorie de persoane nu beneficiază de asistența juridică gratuită prin avocat, pentru soluționarea cererilor privind exercitarea drepturilor și intereselor legitime recunoscute persoanelor condamnate, de competența administrației penitenciare, a judecătorului de supraveghere a privării de libertate  sau a instanței.

De altfel, se prevede că în soluționarea contestațiilor formulate împotriva încheierilor  judecătorului de supraveghere a privării de libertate, asistența juridică nu este obligatorie.

Însă, între gratuitatea și obligativitatea asistenței prin avocat, nu se poate pune semnul egalității, întrucât  în prima formă, onorariul cuvenit avocatului se suportă de stat, pe când în cazul celei de-a doua forme, de către beneficiarul asistenței, dacă se află în culpă procesuală și de către stat, dacă nu se află în astfel de culpa, fiind suportat de partea cu interese contrare, dacă există.

Considerăm că în procesele penale cum sunt calificate și contestațiile adresate instanței, legea ar fi trebuit să prevadă posibilitatea acordării asistenței juridice gratuite prin avocat, dată fiind situația privativă de libertate a condamnatului.

În procesele civile, condamnatul, ca orice persoană,  poate formula o cerere de ajutor public judiciar în condițiile OG nr.51/2008.

 

Secțiunea 4-Asistența  juridică a victimelor infracțiunilor( legea nr.211/2004)

Asistenţa juridică gratuită se acordă, la cerere, următoarelor categorii de victime:

  1. a) persoanele asupra cărora a fost săvârşită o tentativă la infracţiunile de omor, omor calificat şi omor deosebit de grav, prevăzute la art. 174 – 176 din Codul penal( in prezent, art.188-189 cod penal), o infracţiune de vătămare corporală gravă, prevăzută la art. 182 din Codul penal, o infracţiune intenţionată care a avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei( in prezent, art.194 cod penal), o infracţiune de viol, act sexual cu un minor şi perversiune sexuală, prevăzute la art. 197, 198 şi art. 201 alin. 2 – 5 din Codul penal( in prezent, art.218, art.220 cod penal)[19].
  2. b) soţul, copiii şi persoanele aflate în întreţinerea persoanelor decedate prin săvârşirea infracţiunilor de omor, omor calificat şi omor deosebit de grav, prevăzute la art. 174 – 176 din Codul penal, precum şi a infracţiunilor intenţionate care au avut ca urmare moartea persoanei.

Asistenţa juridică gratuită se acordă victimelor  infractiunilor mai sus mentionate,  dacă infracţiunea a fost săvârşită pe teritoriul României sau, în cazul în care infracţiunea a fost săvârşită în afara teritoriului României, dacă victima este cetăţean român sau străin care locuieşte legal în România şi procesul penal se desfăşoară în România.

Asistenţa juridică gratuită se acordă, la cerere, victimelor altor infracţiuni decât cele prevăzute la art. 14 alin. (1), cu respectarea condiţiilor stabilite la art. 14 alin. (2), dacă venitul lunar pe membru de familie al victimei este cel mult egal cu salariul de bază minim brut pe ţară stabilit pentru anul în care victima a formulat cererea de asistenţă juridică gratuită.

Asistenţa juridică gratuită se acordă numai dacă victima a sesizat organele de urmărire penală sau instanţa de judecată în termen de 60 de zile de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul victimelor prevăzute la art. 14 alin. (1) lit. b), termenul de 60 de zile se calculează de la data la care victima a luat cunoştinţă de săvârşirea infracţiunii. Dacă victima s-a aflat în imposibilitatea, fizică sau psihică, de a sesiza organele de urmărire penală, termenul de 60 de zile se calculează de la data la care a încetat starea de imposibilitate. Victimele care nu au împlinit vârsta de 18 ani şi cele puse sub interdicţie nu au obligaţia de a sesiza organele de urmărire penală sau instanţa de judecată cu privire la săvârşirea infracţiunii. Reprezentantul legal al minorului sau al persoanei puse sub interdicţie poate sesiza organele de urmărire penală cu privire la săvârşirea infracţiunii.

Cererea pentru acordarea asistenţei juridice gratuite se depune la tribunalul în a cărui circumscripţie domiciliază victima şi se soluţionează de doi judecători din cadrul Comisiei pentru acordarea de compensaţii financiare victimelor unor infracţiuni, prin încheiere, în termen de 15 zile de la data depunerii.[20]

Asistenţa juridică gratuită se acordă fiecărei victime pe tot parcursul procesului, în limita unei sume echivalente cu două salarii de bază minime brute pe ţară, stabilite pentru anul în care victima a formulat cererea de asistenţă juridică gratuită.

Fondurile necesare pentru acordarea asistenţei juridice gratuite se asigură din bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Justiţiei[21].

Din cuprinsul acestor dispoziții, rezultă că asistența juridică gratuită se realizează prin avocat, desemnat din cadrul baroului județean în raza căruia se află sediul tribunalului și care va acorda asistența în condițiile legii nr.51/1995 și a codului de procedură penală și că este necondiționată pentru infracțiunile mai sus enumerate și condiționată de nivelul veniturilor fiecărui membru al familiei  victimei în cazul altor infracțiuni, pe care legea nu le enumeră, ceea ce ar putea reprezenta o problemă de aplicare a legii, fiind posibil ca unele comisii să aprobe acordarea asistenței pentru o anumită infracțiune, pe când alte comisii să nu aprobe acordarea asistenței pentru aceiași infracțiune.

 

Secțiunea 5–Asistența juridică a victimelor traficului de persoane și minori (legea nr.678/2001)

Victimelor infracţiunilor de trafic de persoane li se acordă o protecţie şi o asistenţă specială, fizică, juridică şi socială.[22]

Victimele infracţiunilor de trafic de persoane au dreptul să primească, în limba pe care o înţeleg, informaţii cu privire la procedurile judiciare şi administrative aplicabile.[23]

Persoanelor  respective li  se asigură asistenţă juridică obligatorie pentru a putea să îşi exercite drepturile în cadrul procedurilor penale prevăzute de lege, în toate fazele procesului penal, şi să îşi susţină cererile şi pretenţiile civile faţă de persoanele care au săvârşit infracţiunile prevăzute de aceasta  lege, în care ele sunt implicate.[24]

Dispozițiile din legea nr.211/2004  privitoare  la asistenţa juridică gratuită a victimelor unor infracţiuni se aplică în mod corespunzător şi victimelor traficului de persoane.

Asistența juridică a victimelor infracțiunilor de trafic de persoane( majore sau minore)  cuprinde atât forma consilierii juridice, ocazie cu care sunt informate asupra  procedurilor judiciare și administrative la care pot să participe, cât forma  asistării și/sau reprezentării prin avocat în cadrul proceselor penale și/sau civile în care figurează ca persoane vătămate sau reclamante.

Coroborând dispozițiile celor doua legi(nr.678/2001 si nr.211/2004), asistența juridică  este obligatorie în procesul penal, ceea ce înseamnă că instanța trebuie să desemneze un avocat din oficiu ce va fi stabilit de barou, dar și gratuită, sens în care onorariul va fi suportat de stat, dacă persoana vătămată se afla în culpa procesuală.

Forma consilierii juridice a asistenței poate fi acordată și de asociații și fundații care au această activitate în statutul acestora și care pot beneficia de finanțare de la bugetul de stat sau bugetele locale[25].

 

Secțiunea 6-Asistența juridică a persoanelor cu handicap(legea nr.448/2006)

Printre drepturile de care beneficiază persoanele cu handicap este și acela la asistența juridică.

Deși se prevede acest drept, în accepțiunea legii,  prin asistența juridică se înțelege alte forme de protecție a persoanei cu handicap(numirea unui tutore/curator) și ca părintele, reprezentantul legal, tutorele, precum şi organizaţia neguvernamentală al cărei membru este persoana cu handicap o poate asista pe aceasta în faţa instanţelor judecătoreşti competente[26].

Legea nu prevede forma asistenței juridice calificate, adică prin avocat, sub forma asistenței gratuite, ceea ce însemnă că persoana, dacă are calitatea de parte într-un proces civil, poate să beneficieze de ajutor public judiciar, dacă îndeplinește condițiile OG nr.51/2008 sau de asistență din oficiu, caz în care la solicitarea instanței, se va desemna un avocat de către  barou,  dacă instanța apreciază  ca nu și-ar putea face singură apărarea, datorită handicapului pe care îl are.

Legiuitorul ar fi trebuit să prevadă aceleași forme de asistență juridică a persoanelor cu handicap, ca formele prevăzute pentru victimele infracțiunilor și victimele traficului de persoane.

 

Secțiunea 7-Asistența juridică a persoanelor cu dizabilități (legea nr.221/2010)

Prin legea nr.221/2010 s-a ratificat Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 13 decembrie 2006, la New York,  in care in principal, se prevede accesul la justitie al persoanelor cu dizabilitati, in conditii de egalitate cu alte persoane fara dizabilitati, iar pentru a sprijini acest acces, statele vor promova formarea corespunzătoare a celor care lucrează în domeniul administrării justiţiei, inclusiv a personalului din poliţie şi penitenciare.[27]

Convenția nu face nicio referire la acordarea asistenței juridice gratuite prin avocat, ceea ce însemnă că persoanele cu handicap vor beneficia de formele de asistență gratuită prevăzute de codul de procedură civilă și de legea nr.51/1995, în cauzele civile și de asistență din oficiu prin desemnarea unui avocat de către barou, la solicitarea instanței, în

procesele penale, dacă aceasta  apreciază că datorită stării sale, nu-și poate face singură, apărarea în procesul penal.

 

 

CAPITOLUL IV

 

 Actele de identitate  și  actele de proprietate

Secțiunea 1 – Proceduri pentru obținerea actelor de identitate

  1. Actele de identitate

Prin acte de identitate înțelegem acele înscrisurile eliberate de autoritățile române unei, sau pentru o persoană, prin care se atestă identitatea acestei prin: nume și prenume,

sex, cetățenie, data și locul nașterii, semnătura, fotografia persoanei, adresa de domiciliu,codul numeric personal.

2.Tipurile  de acte de identitate

Actele de identitate pentru verificarea și atestarea identității sunt:

A.Pentru minorii sub 14 ani: certificatul de naștere împreună cu actul de identitate al unuia din părinți, pentru identificarea domiciliului;

B.Pentru adulți: cartea de identitate; cartea de identitate electronică cu valabilitate de 3, 7, 10 ani și nedeterminată;carte de identitate provizorie cu valabilitate 1 an;

buletin de identitate cu valabilitate nedeterminată.

C.Pentru persoanele plecate în străinătate oriunde în lume sunt utilizate:Pașaport simplu electronic pentru minorii sub 12 ani cu valabilitate 3 ani;pașaport simplu electronic pentru persoanele peste 12-18 ani cu valabilitate 5 ani;pașaport simplu electronic pentru persoanele peste 18 ani cu valabilitate 10 ani;pașaport simplu temporar cu valabilitate 1 an; pașaport diplomatic; pașaport de serviciu.

3.Certificatul de naștere

În cazul minorului mai mic de 14 ani, dovada identităţii se face cu certificatul de naştere prin care se dovedesc: numele și prenumele, sexul, cetăţenia, numele și prenumele părinților, iar pentru identificarea domiciliului, certificatul de naştere este însoţit de actul de identitate sau paşaportul unuia dintre părinţi.

Certificatul de naștere se obține prin depunerea actelor de înregistrare a nașterii în maxim 30 zile de la naștere și se obține în 7-15 zile de la depunerea actelor.Există o procedură administrativă de înregistrare a nașterii și pentru persoanele care au depășit termenul de 30 de zile, inclusiv pentru persoanele majore.

4.Cartea/buletinul de identitate

Prin act de identitate se înţelege cartea de identitate, cartea electronică de identitate, cartea de identitate provizorie şi buletinul de identitate, aflate în termen de valabilitate. Actul de identitate face dovada identităţii, a cetăţeniei române, a adresei de domiciliu şi, după caz, a adresei de reşedinţă.În condiţiile Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare, cartea de identitate şi cartea electronică de identitate constituie document de călătorie în statele membre ale Uniunii Europene.

5.Pașaportul

Pașaportul românesc este un act de identitate internațional, folosit în special în afara granițelor României, care oferă posibilitatea cetățenilor români de a intra și de a ieși din țară prin orice punct de trecere a frontierei de stat deschis publicului și de a circula prin lume. În afara României, pașaportul dă dreptul de asistență și protecție a cetățeanului român, de către misiunile diplomatice și ambasadele României. Pașapoartele românești sunt eliberate de către Ministerul Administrației și Internelor prin Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea și Evidența Pașapoartelor Simple.

România a devenit membru al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007 și a început eliberarea pașapoartelor biometrice europene la 31 decembrie 2008.

În România sunt utilizate următoarele tipuri de pașapoarte: pașaport simplu electronic (pentru minorii sub 12 ani cu valabilitate 3 ani, pentru persoanele peste 12-18 ani cu valabilitate 5 ani, pentru persoanele peste 18 ani cu valabilitate 10 ani); pașaport simplu temporar cu valabilitate 1 an; pașaport diplomatic; pașaport de serviciu și pașapoarte consulare.

Pașapoartele diplomatice (de culoare neagră a coperților, având 32 de pagini) și de serviciu (de culoare albastră a coperților, având 32 de pagini)  se eliberează de Ministerul Afacerilor Externe unor persoane speciale precizate în OUG nr. 65/1997 și are valabilitate limitată în timp de perioada în care ocupă funcția care îi conferă dreptul la un asemenea document. Pașaportul consular este eliberat de Birourile consulare persoanelor care nu mai dețin un altfel de pasaport și are o valabilitate de 6 luni cu posibilitatea de prelungire până la un an.

 

Sectiunea 2-Proceduri pentru obținerea actelor de proprietate

I.Modalități de dobândire a proprietății unor terenuri

Conform Codului Civil, proprietatea se dobândeşte şi transmite prin accesiune imobiliară naturală, accesiune imobiliară artificială, prin prescripţie, prin lege, prin ocupaţiune, prin succesiune, prin convenţie, prin legate, prin tradiţiune şi prin hotărâre judecătorească. În cele ce urmează vom exemplifica aleatoriu și sintetic câteva exemple de dobândire a proprietății care, în opinia noastră, au legătură cu accesul la justiție.

1.Contractul de vânzare – cumpărare

Contractul de vânzare – cumpărare, este o convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una de a transmite celeilalte proprietatea unui lucru, iar adoua,  de a plăti celei dintâi preţul lui.

A.Caracterele juridice ale contractului de vanzare-cumparare

Contractul de vânzare – cumpărare este reprezentat de următoarele caractere juridice:

  • este un contract sinalagmatic întrucât dă naştere la obligaţii reciproce şi interdependente, fiecare avându-şi cauza imediată în cealaltă: transferul proprietăţii îşi are cauza în plata preţului, iar plata preţului îşi are cauza imediată (cauza obligaţiei) în transferul proprietăţii. În acelaşi timp, fiecare parte contractantă este creditor şi debitor: cumpărătorul, creditor al primirii lucrului cumparat, iar vânzătorul,  debitor al predării lucrului vândut  şi al obligaţiilor de garanţie (pentru vicii ascunse şi evicţiune), vânzătorul,  creditor al primirii pretului, iar cumpărătorul,  debitor al obligaţiei de plată a preţului şi de preluare a lucrului vîndut;
  • este un contract consensual, deoarece reprezinta acordul de voinţe al vanzatroului si cumparatorului asupra elementelor esenţiale ale vânzării, adică asupra construcției vândute şi a preţului acesteia, reprezintand   factori esențiali ai contractului;
  • este oneros, deoarece părţile contractului urmăresc fiecare un interes patrimonial, vânzătorul să încaseze preţul, iar cumpărătorul să dobândească proprietatea lucrului vîndut;
  • este comutativ, deoarece încă de la încheierea sa, prestaţiile părţilor sunt determinate şi evaluabile, între ele existînd o anumită echivalenţă, un anumit echilibru;
  • este translativ de proprietate pentru că se trasmite dreptul de proprietate asupra bunului, altei persoane.
  • este instantaneu, pentru că din punctul de vedere al transferului proprietăţii de la vînzător la cumpărător,  are efecte care se produc dintr-o dată.
  1. Condiţii de valabilitate privind încheierea contractului de vînzare – cumpărare
    a.Capacitatea juridică necesară persoanei;
  2. Consimţământul valabil. El trebuie să fie dat cu intenţia de a produce efecte juridice. Acesta nu trebuie să fie viciat. Viciile care pot interveni sunt: eroarea (nu are autor); dol (eroare provocată, ex: captaţie; sugestie); violenţa; șantajul; leziune.
  3. Obiectul, care trebuie să fie: determinat, adică trebuie să se cunoască cu exactitate, reieşind din prevederile contractuale; licit, adică să fie în circuitul civil; posibil, adică să poată fi obiect al contractului.

d.Cauza. Este scopul pentru care părţile încheie contractul. Aceasta trebuie să fie: licită, adică să nu aducă prejudicii intereselor altei persoane și morală, adică să nu încalce limitele moralităţii.

C.Elementele şi forma contractului de vânzare – cumpărare.
Contractul de vânzare – cumpărare este constituit din 4 elemente: bunul, preţul, vânzătorul șicumpărător.

Condiţiile bunului sunt: să existe sau să poată exista în viitor; să fie determinat sau determinabil și să fie în circuitul civil.

Condiţiile preţului sunt: să fie stabilit în bani și să fie serios, adică să corespundă valorii bunului.

  1. Forma contractului de vânzare – cumpărare

Forma contractului de vânzare – cumpărare pentru construcții este scrisă, adică autentică. Aceasta este necesară pentru a dovedi valabilitatea contractului, cât şi pentru a proba contractul  în instanţa de judecată.

  1. Efectele contractului de vânzare – cumpărare

Prin efectele  unui contract se înţeleg obligaţiile pe care acesta le creează în sarcina părţilor contractului.

Obligaţiile vînzătorului sunt:

a.Transferul dreptului de proprietate asupra bunului;

b.Garantia contra  vicii ascunse, materiale şi juridice (garanţia de evicţiune).

Obligaţiile cumpărătoruluisunt:

a.Transmiterea preţului conform înţelegerii dintre părţi;

  1. Preluarea bunului şi a dreptului de proprietate a acestuia.
  2. Predarea lucrului vândut.

Prin aceasta se înţelege punerea bunului la dispoziţia cumpărătorului, astfel încât acesta să-l aibă în posesie şi să-l poată folosi în calitate de proprietar. Vânzătorul are şi obligaţia accesorie de a conserva bunul până la momentul predării către cumpărător.

Momentul predării bunului este lăsat de lege la aprecierea părţilor. Dacă părţile nu au stipulat un termen,  atunci se vor aplica dispoziţiile generale, ceea ce înseamnă că aceasta se va face la cererea cumpărătorului, într-un termen rezonabil .

Dacă bunul este individual determinat, predarea se va face la locul unde se află bunul în momentul încheierii contractului.

  1. Obligaţia de garanţie pentru vicii ascunse

Viciile – reprezintă defecte sau defecţiuni ale bunului care afectează substanţa, făcând să-i scadă utilitatea atât de mult încât să nu poată fi folosit potrivit destinaţiei sale.

Condiţiile viciilor:să existe la momentul încheierii contractului;să fie ascunse, adică să nu poată fi depistate la o examinare atentă a bunului;viciul să fie de o anumită gravitate, adică să afecteze substanţa bunului care să fie improprie folosirii.

Viciile se clasifică în:juridice (evicţiunea) si materiale.

 

2.Dobândirea terenurilor prin succesiune

Succesiunea este enumerată în art.644 C.civ. printre modurile prin care se dobândește (transmite) proprietatea. Este modul cel mai frecvent prin care ia naștere dreptul de proprietate comună pe cote-părți. De regulă, cu ocazia transmiterii unei succesiuni, către mai mulți succesori, dreptul de proprietate exclusivă ce aparținea defunctului, care era unic titular al dreptului de proprietate, se înlocuiește cu un drept de proprietate comună pe cote părți, atunci când sunt mai mulți moștenitori chemați să li se transmită patrimoniul defunctului. Indiviziunea succesorală este caracterizată ca o universalitate de bunuri ce se transmit către mai mulți moștenitori, dreptul fiecăruia, fiind determinat print-o cotă parte abstractă, neindividualizată în materialitatea ei, asupra bunurilor concrete care formează masa succesorală.

 

3.Reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor

Prin reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și forestiere se înțelege revenirea în proprietate a acelor terenuri de care foștii proprietari au fost lipsiți ca urmare a aplicării unor acte normative abuzive de expropriere. Această procedură este ținută de anumite termene și condiții, printre care amintim următoarele: obligativitatea solicitării în scris a reconstituirii dreptului de proprietate; existența unui termen de decădere din dreptul de a solicita această reconstituire;un termen de decădere pentru depunerea contestației scrise împotriva modului de soluționare la comisia de fond funciar locală, un termen de decădere de a ataca în instanță hotărârea comisiei județene de fond funciar de reconstituire sau de respingere a dreptului de proprietate.

Sediul materiei este în următoarele acte normative:

  1. Legea fondului funciar nr. 18/1991;
  2. Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991;
  3. Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997;
  4. Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente;
  5. Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin H.G. nr. 890/2005;
  6. Norma metodologică de aplicare a Titlului VII “Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, aprobată prin H.G. nr. 1095/2005;
  7. O.U.G nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv;
  8. O.U.G nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente;
  9. Legea nr. 193/2007 privind modificarea şi completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997;
  10. Legea nr. 67/2010 pentru modificarea alin. (3) al art. 18 din Legea fondului funciar nr. 18/1991;
  11. Legea nr. 261/2008 privind modificarea şi completarea art. 29 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997;
  12. Legea nr. 267/2011 privind abrogarea alin. (1) al art. 3 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 si ale Legii nr. 169/1997;
  13. Legea nr. 160/2010 privind completarea art. 23 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997;
  14. Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

 

4.Constituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor

Prin constituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și forestiere se înțelege împroprietărireacu imobile terenuri a unor categorii de persoane, special prevăzute în acte normative cu caracter special, pentru anumite fapte făcute de aceste persoane (ex. specialiști din agricultură, veterani de război, revoluționari), precum și pentru repararea și recunoașterea unor situații de fapt (ex. persoane a căror terenuri au intrat în proprietatea statului prin efectul legii nr. 58/1974, dar care au plătit prețul în momentul cumpărării,  inclusiv pentru terenul de care au fost expropriați).

Sediul materiei este în următoarele acte normative:

  1. Legea fondului funciar nr. 18/1991;
  2. Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991;
  3. Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997;
  4. Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente;
  5. Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin H.G. nr. 890/2005;
  6. Norma metodologică de aplicare a Titlului VII “Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, aprobată prin H.G. nr. 1095/2005;
  7. O.U.G nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv;
  8. O.U.G nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente;
  9. Legea nr. 193/2007 privind modificarea şi completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997;
  10. Legea nr. 67/2010 pentru modificarea alin. (3) al art. 18 din Legea fondului funciar nr. 18/1991;
  11. Legea nr. 261/2008 privind modificarea şi completarea art. 29 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997;
  12. Legea nr. 267/2011 privind abrogarea alin. (1) al art. 3 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 si ale Legii nr. 169/1997;
  13. Legea nr. 160/2010 privind completarea art. 23 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997;

 

II.Recunoașterea și apărarea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor

În cele ce urmează vom prezenta, cu titlu de exemplu, patru acțiuni prin care se recunoaște și se apără proprietatea asupra terenurilor. Astfel,avem în vedere acțiunea în uzucapiune ca procedură judicioasă de recunoaștere a proprietății și încă trei acțiuni comune de apărare a proprietății, respectiv acțiunea în revendicare, acțiunea în constatarea nulității absolute a actelor emise în temeiul legilor funciare și acțiunea de grănițuire.

a.Acțiunea în constatare a prescripției achizitive asupra trerenurilor (uzucapiunea).

Acțiunea de constatare a prescripției achizitive asupra terenurilor (uzucapiunea) este aceea procedură care se face în fața instanței judecătorești care constată prin hotărâre judecătorească pasivitatea proprietarului, care nu își revendică terenul, în favoarea posesorului neproprietar (care nu deține nici un titlu din care să reiasă dreptul lui de proprietate), care capătă dreptul de proprietate prin efectul posesiei și în acest fel să dobândească și proprietatea terenului posedat și folosit ca un bun proprietar.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că acţiunea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune nu este o simplă acţiune în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, ci o acţiune cu caracter complex, reprezentând o veritabilă acţiune în realizare de drepturi, deoarece hotărârea judecătorească care are efect constitutiv de drepturi, chiar dacă constată retroactiv că posesorul devene titularul dreptului de proprietate al bunului posedat în tot timpul cerut de lege. Înalta Curte a statuat că o astfel de hotărâre are un caracter mixt, deoarece întruneşte atât elemente declarative, cât şi elemente constitutive, efectele sale producându-se atât pentru trecut, dând eficienţă unei situaţii juridice anterioare, cât şi pentru viitor, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate.

Potrivit art. 6 alin. 4 din noul Cod Civil, uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi (a noului Cod Civil) sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, aşadar sunt supuse dispoziţiilor vechiul Cod Civil. Dacă vechiul Cod Civil este legea aplicabilă când ne referim la condiţiile de drept material ale uzucapiunii, dispoziţiile art. 1049-1052 din noul Cod de Procedură Civilă referitoare la “Procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii” sunt dispoziţiile legale aplicabile când ne referim la procedura obligatoriu de urmat în procese având ca obiect uzucapiunea.

Temeiul de drept,  potrivit noului cod civil il constituie dispozitiile  art. 1049–1053 din Codul de procedură civilă raportat la prevederile art. 56, 76 şi 82 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Temeiul de drept potrivit vechiului cod civil îl reprezintă art. 1890 cod  civil, iar dacă se invocă şi joncţiunea posesiilor,   temeiul de drept se întregeşte cu dispoziţiile art. 1859-1860 cod civil, pentru uzucapiunea de 30 de ani, iar pentru uzucapiunea de 10-20 ani, îl constituie dispoziţiile art. 1895-1899 cod  civil.

  1. Acțiunea în revendicare a terenurilor

Prin acţiunea în revendicare, proprietarul care a pierdut posesia lucrului, poate cere restituirea acesteia de la cel la care se găseşte, sau proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoaşterea dreptului său de proprietate şi restituirea lucrului.

Obiectul acţiunii în revendicare îl constituie  bunurile imobile si cele mobile determinate individual şi de care reclamantul a fost deposedat; obiectul revendicării nu poate fi înlocuit cu alte bunuri de valoare egală ori prin compensaţie bănească.

Prin această acţiune se pot cere şi despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate, capăt de cerere subsidiar revendicării, instanţa având obligaţia să se pronunţe asupra ambelor capete de cereri.

Temeiul juridic al revendicării îl constituie dreptul de proprietate asupra lucrului respectiv.

Acţiunea în revendicare este o acţiune peţitorie, prin care se apara dreptul de proprietate şi se pune in discuţie coexistenţa dreptului de proprietate, reclamantul având sarcina să dovedească titlul său de proprietate, după dictonul „actori incumbit probatio”. Prin acţiunea în revendicare se apără dreptul de proprietate în timp ce prin acţiunile posesorii se apără posesia.

Acţiunea în revendicare este o acţiune reală, ea întemeindu-se şi apărând însuşi dreptul de proprietate care prin natura lui este un drept real, ce imprimă acţiunii acelaşi caracter real şi se deosebeşte de acţiunile personale, ca de exemplu, acţiunea derivând din contractul de locaţiune sau  contractul de depozit prin care se cere restituirea lucrului şi au ca temei dreptul de creanţă născut din contract.

Scopul acţiunii în revendicare este restituirea lucrului şi deci acţiunea trebuie introdusă împotriva celui ce deţine lucrul.

Acţiunea în revendicare se poate exercita numai de către titularul dreptului de proprietate, exclusiv asupra lucrului revendicat.

Acţiunea în revendicare nu a avut o reglementare proprie în vechiul Cod civil din 1864, definiţiile fiind date de literatura de specialitate,  plecând de la dispoziții de drept substanțial.

Sub aspectul caracterelor juridice ale acţiunii în revendicare‚ doctrina de specialitate a reținut următoarele: “Pe când acțiunea posesorie tinde numai la păstrarea sau redobândirea posesiei materiale, fără a se preocupa de existența dreptului de proprietate al posesorului, revendicarea, ca acțiune petitorie, tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate al reclamantului; redobândirea posesiei ca urmare a revendicării este numai un efect accesoriu al acestei acțiuni.”

Potrivit reglementării anterioare, ale vechiului cod civil, acţiunile în revendicare a imobilelor erau analizate în raport de dispoziţiile art. 480, normă care definea dreptul de proprietate.

În prezent, corespondentul acelei dispoziţii se regasește în art. 555 din noul cod civil,  care conţine la rândul său,  doar dispoziţii de drept material.

c.Acțiunea în constatarea nulității absolute a actelor emise în temeiul legilor de retrocedare a proprietăților funciare.

Stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, prin efectul legilor de reconstituire, se face prin emiterea și eliberarea unui titlu de proprietate.

Când aceste acte de proprietate nasc suspiciunea că au fost emise cu încălcarea normelor de drept din domeniu, anularea lor se face în instanță,  printr-o acțiune de constatare a nulității absolute care are un caracter special, în sensul că în soluționarea ei,  vor fi avute în vedere prevederile speciale din legislația funciară de retrocedare a proprietății asupra terenurilor.

Această acțiune poate fi formulata  de următoarele persoane: prefect, primar, procuror, reprezentantul Agenției Naționale de Restituire a Proprietăților (A.N.R.P.).

Sediul materiei este în art. III din Legea nr. 169/1997, cu modificările și completările ultrioare, art. 5 din Regulamentul aprobat prin HG nr. 890/2005 și de art. 32 și art. 35 din codul de procedură civilă.

Actele care pot fi atacate sunt: actele de reconstituire și cele de constituire a dreptului de proprietate (hotărâri de reconstituire/constituire dreptului de proprietate, titluri de proprietate, ordine emise de prefect în temeiul legilor de reconstituire a dreptului de proprietate, transferurile  de terenuri, actele  de vânzare-cumpărare, etc.).

În vederea admisibilității unei astfel de acțiuni,  trebuie să se dovedească interesul legitim,  în sensul folosului practic imediat care justifică inițierea acțiunii, cum este definit în art. 32 din codul de procedură civilă. Dar pe  lângă aceste autoritati,  mai sunt și alte persoane, organizații, instituții  care pot avea  legitimitate recunoscută prin lege,  așa cum este reglementat prin prevederile art. 37 cod de procedură civilă.

  1. Acțiunea în grănițuire.

Este acţiunea prin care se urmăreşte determinarea, prin hotărâre judecătorească, a limitelor dintre două proprietăţi vecine. Prin această acţiune, reclamantul pretinde instantei ca, în contradictoriu cu pârâtul,  să determine, prin semne exterioare, întinderea celor două fonduri învecinate.

Acțiunea în grănițuire este o acţiune reală, petitorie, imobiliară, declarativă de drepturi şi imprescriptibilă. Acțiunea în grănițuire poate fi exercitată, în primul rând, de titularul dreptului de proprietate asupra fondului, precum şi de orice persoană care are un drept real asupra acestuia, cum ar fi superficiarul, uzufructuarul sau titularul dreptului real de folosinţă asupra terenurilor proprietate de stat, care pretinde delimitarea fondului său de cel învecinat. În cazul în care această acţiune implică şi revendicarea unei porţiuni din teren, calitate procesuală activă are doar proprietarul. Acțiunea în grănițuire este inadmisibilă între coproprietari, iar dacă fondul este bun comun, acţiunea trebuie formulată de ambii soţi.

Obiectul acțiunii în grănițuire îl constituie delimitarea fondurilor învecinate sau, după caz, mutarea liniei de hotar, cu obligarea pârâtului la restituirea suprafeţei deţinute fără drept din terenul limitrof al reclamantului. În primul caz, prin probele administrate trebuie să se dovedească numai traseul hotarului real, care urmează a fi marcat prin semne exterioare, fără a fi necesară şi dovedirea dreptului de proprietate al reclamantului. Sarcina probei revine ambelor părţi, întrucât fiecare dintre ele are atât rolul de reclamant, cât şi de pârât. Fiind o chestiune de fapt, pentru stabilirea liniei hotarului poate fi folosit orice mijloc de probă.

Acțiunea în grănițuire produce efecte numai cu privire la delimitarea fondurilor ce aparţin părţilor, nu şi cu privire la însuşi dreptul real, ceea ce înseamnă că, ulterior, oricare dintre acestea poate introduce o acţiune în revendicare cu privire la suprafaţa determinată a fondului, fără să i se poată opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în acțiunea în grănițuire. Cheltuielile de grăniţuire, respectiv cele necesare pentru trasarea şi marcarea hotarului stabilit de instanţă, se suportă în mod egal de ambele părţi. Dacă grăniţuirea s-a făcut prin convenţia părţilor, ele o pot contesta printr-o acţiune în anulare.

Sediul materiei se află în prevederile art. 560 Cod civil.

 

III.Modalități de pierdere a dreptului de proprietate asupra terenurilor

1.Donarea dreptului de proprietate asupra terenurilor

Donaţia este un contract prin care o persoană, numită donator, transmite în mod gratuit şi, de regulă, irevocabil, dreptul de proprietate asupra unui imobil (casă/teren) către o altă persoană, numită donatar, care îl acceptă.

Deși este unanim acceptat că este un contract, donația este reglementată în Codul civil ca o liberalitate, alături de testament, iar nu în titlul rezervat diferitelor contracte speciale.

Orice persoană poate face și primi liberalități, cu respectarea regulilor privind capacitatea. Capacitatea deplină de exercițiu este cerută în privința donatorului, întrucât acesta efectueaza un act de dispoziție.

Astfel, potrivit Codului Civil, în articolul 985, trăsătura definitorie a contractului de donație este transmiterea cu titlu gratuit a bunurilor, cu întrunirea a doua elemente:intenția de a gratifica, fapt ce are rolul de cauza a liberalității;micșorarea patrimoniului dispunătorului, în favoarea gratificatului, prin transmiterea unui drept de proprietate sau a unui drept de creanță, fără existența unei contraprestații realizate.

Conform aliniatului 1 al articolului 987 din Codul Civil, orice persoana poate face și primi liberalități, cu singura condiție a respectării capacității necesare pentru a încheia acte de dispoziție. Cei lipsiți de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu pot dispune de bunurile lor prin liberalități. Printre aceștia se numără minorii și persoanele cu interdicție judecătorească.

Prin intermediul acțiunii de donație, se pot transfera de la donator la donatar bunuri mobile și imobile, bunuri de natură corporală (organe) sau incorporală, cum ar fi drepturile reale, altele decât dreptul de proprietate, și bunuri prezente sau viitoare, cu excepția unei moșteniri, nedeschise.

Bunuri mobile corporale, cum ar fi banii în numerar cu o valoare de până la 25.000 de lei, se supun celei mai simple forme de donație, denumită darul manual. Acesta reprezintă o excepție de la principiul solemnității donației, prevăzut de articolul 1011, alineatul 1, din Codul Civil.

Contractul de donație se încheie în mod obligatoriu în forma autentică, indiferent care este natura bunurilor donate. Nerespectarea formei autentice are drept consecință nulitatea absolută a contractului. Încheierea contractului de donație între persoane absente presupune exprimarea consimțământului părților la momente diferite, prin implicarea existenței unei oferte de donație, precum și a unei acceptări.

Totuși donația are caracteristicile unui contract. Astfel, potrivit prevederilor aliniatului 1 al articolului 1270 din Codul Civil, contractul valabil încheiat (deci și cel de donație) are putere de lege între părțile contractante, adică orice contract valabil este și irevocabil. Excepție de la această prevedere fac donația cu termen, donația sub condiție cazuală, donația cu rezerva uzufructului sau abitației, precum și donația între soți.

Sunt cazuri care atrag revocarea contractului de donație. Astfel, există anumite acțiuni ale donatarului care pot compromite procesul de transfer al bunurilor sau drepturilor dinspre donator. Dacă donatarul a atentat la viața donatorului sau a unei persoane apropiate lui, precum și dacă nu l-a înștiințat cu privire la intenția unor terțe persoane de a face același lucru, actul de donație poate fi oprit. De asemenea, dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, de cruzime sau dacă a adresat injurii grave către donatar, cel din urmă poate revoca procesul de donație. Dacă donatarul refuză în mod nejustificat să îi asigure alimente donatorului aflat în nevoie, în limita valorii actuale a bunului donat, rezultatul este similar.

Revocarea donației  se face prin intermediul unei acțiuni în instanță, iar sediul materiei unei astfel de acțiuni se află în art. 1023-1024 noul cod civil.

2.Exproprierea.

Exproprierea reprezintă acea operațiune juridică care are ca efecte principale trecerea forțată a unui bun din proprietatea privată în proprietatea publică, în vederea executării unor lucrări de utilitate publică, precum și plata unor despăgubiri.

Este bine ca cei care ajung într-o asemenea situaţie să-şi cunoască drepturile, aşa cum sunt stabilite prin Legea specială nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, lege publicată în Monitorul oficial nr. 853/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

În prima fază,  expropriatorul aprobă, prin hotărâre de Guvern – sau prin hotărâre a autorităţii locale, după caz – indicatorii tehnico-economici ai lucrărilor, sursa de finanţare, precum şi declanşarea procedurii de expropriere a tuturor imobilelor care constituie coridorul de expropriere, a listei proprietarilor aşa cum rezultă din evidenţele Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară sau ale unităţilor administrativ-teritoriale, sumele individuale aferente despăgubirilor estimate de către expropriator pe baza unui raport de evaluare întocmit având în vedere expertizele întocmite şi actualizate de camerele notarilor publici şi termenul în care acestea se virează într-un cont deschis pe numele expropriatorului la dispoziţia proprietarilor de imobile.

Amplasamentul lucrării se aduce la cunoştinţa publică prin afişarea la sediul consiliului local respectiv, prin afişare pe pagina proprie de internet a expropriatorului şi va fi comunicat spre avizare şi recepţie Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară. Amplasamentul va fi materializat prin bornarea tuturor punctelor de coordonate care îl definesc pe acesta.

În a doua fază, notificarea intenţiei de expropriere a imobilelor, precum şi lista imobilelor ce urmează a fi expropriate se transmit prin poştă către proprietari. Lista imobilelor se face publică prin afişarea acesteia la sediul consiliului local respectiv şi pe pagina proprie de internet a expropriatorului. Prin notificare se stabileşte şi termenul de eliberare a imobilului, care nu poate fi mai mic de 30 de zile lucrătoare.

Proprietarii imobilelor cuprinse în listă trebuie să se prezinte la sediul expropriatorului, în termen de 20 de zile calendaristice de la data notificării, în vederea stabilirii unei juste despăgubiri.

Sumele individuale pot fi suplimentate, prin hotărâre a Guvernului, la cererea expropriatorului, în situaţia modificării numărului de imobile necesar a fi expropriate, precum şi în orice alte situaţii, temeinic motivate, inclusiv în legătură cu stabilirea despăgubirii cerută de proprietari.

În 5 zile lucrătoare de la expirarea termenelor de mai sus, expropriatorul emite decizia de expropriere. Decizia de expropriere constituie titlu executoriu pentru predarea bunului imobil.

Acest titlu executoriu îi priveşte pe cei care urmează să fie expropriaţi, cât şi pe cei care pretind un drept legat de bunul imobil expropriat, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a litigiului legat de proprietatea bunului imobil expropriat.

Contestaţia asupra deciziei de expropriere nu suspendă transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile în cauză.

Decizia de expropriere se emite şi îşi produce efectele şi în situaţia în care proprietarii imobilelor cuprinse în listă nu se prezintă în termen pentru stabilirea justei despăgubiri, nu prezintă un titlu valabil sau nu sunt cunoscuţi proprietarii, precum şi în situaţia succesiunilor nedeschise ori a succesorilor necunoscuţi sau în care nu se ajunge la o înţelegere privind valoarea despăgubirii.

Transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor operează de drept la data emiterii actului administrativ de expropriere de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente despăgubirii.

În termen de 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere, expropriatorul numeşte comisia de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real în temeiul căruia cererea a fost formulată şi constată acceptarea sau, după caz, neacceptarea cuantumului despăgubirii de către proprietar sau titularii altor drepturi reale asupra imobilului supus exproprierii.

Plata despăgubirilor pentru imobilele expropriate se face în baza cererilor adresate de către titularii drepturilor reale, precum şi de către orice persoană care justifică un interes legitim. Cererea, împreună cu documentele doveditoare, originale şi/sau copii legalizate, va fi depusă în termen de 10 zile de la data aducerii la cunoştinţa publică, prin afişare la sediul consiliului local pe raza căruia se află imobilul.

La cererea comisiei de verificare, solicitantul are obligaţia să completeze documentaţia depusă privind calitatea de titular al dreptului real pentru care solicită despăgubirea, în termen de 15 zile de la solicitare. În caz contrar, comisia va consemna într-un cont bancar deschis pe numele solicitantului despăgubirea, însă eliberarea acesteia se va face numai la data la care solicitantul îşi va dovedi dreptul, în condiţiile prezentei legi.

În cazul în care titularii drepturilor reale nu depun cererea şi/sau documentele doveditoare,  expropriatorul va notifica acestora sumele propuse pentru plata despăgubirilor şi le va consemna într-un cont bancar deschis pe numele expropriatului.

În cazul în care despăgubirile referitoare la acelaşi imobil sunt cerute în concurs sau în contradictoriu de mai multe persoane aparent îndreptăţite, despăgubirile se vor consemna pe numele tuturor, urmând să fie împărţite potrivit legii civile. Despăgubirea va fi eliberată numai titularilor drepturilor dovedite prin acte autentice şi hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sau prin certificatul de moştenitor eliberat de notarul public. Eventualele litigii amână eliberarea despăgubirilor consemnate.

În situaţia în care imobilele expropriate sunt proprietatea unei persoane decedate, despăgubirea se va consemna pe seama defunctului. Despăgubirile vor fi eliberate numai succesorilor care îşi vor dovedi calitatea cu certificatul de calitate de moştenitor, certificatul de moştenitor sau cu hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă.

În situaţia în care imobilele expropriate fac obiectul unei succesiuni, iar succesorii nu sunt cunoscuţi sau nu pot prezenta certificat de moştenitor, dacă procedura succesorală este deschisă, despăgubirea se va consemna pe seama succesiunii. În ipoteza în care procedura succesorală nu este deschisă, un reprezentant al expropriatorului este îndreptăţit să solicite informaţii asupra deschiderii succesiunii, iar suma reprezentând despăgubirile va fi consemnată într-un cont distinct, pe seama succesiunii. Despăgubirile vor fi eliberate numai succesorilor care îşi vor dovedi calitatea cu certificatul de moştenitor sau cu hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii se comunică solicitantului, precum şi celorlalţi titulari ori, după caz, titulari aparenţi, se afişează în extras la sediul consiliului local pe raza căruia se află situat imobilul expropriat şi în extras pe pagina proprie de internet a expropriatorului.

În termen de cel mult 90 de zile de la data emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, expropriatorul efectuează, prin transfer bancar sau numerar, plata despăgubirilor către titularii drepturilor de proprietate asupra imobilelor expropriate sau consemnarea acestora, potrivit prevederilor prezentei legi.

Expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancţiunea decăderii.

Expropriatul nu poate, însă, contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii şi transferului dreptului de proprietate.

Actele juridice care se încheie după data afişării hotărârii privind cuantumul despăgubirii sunt lovite de nulitate absolută.

Dispoziţiile din lege se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994 (care dă reglementarea generală privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică), precum şi cu cele ale Codului civil şi ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu contravin prevederilor Legii speciale nr. 255/2010.

[1]Art.197 cod de procedura civila

[2]Art.1 din OUG nr.80/2013

[3]Art.200 cod de procedura civila

[4]OUG nr.80/2013

[5]Art.45 din OUG nr.80/2013

[6]Art.42 alin.1 din OUG nr.80/2013

[7]Art.42 alin.2 din OUG nr.80/2013

[8]Art.90 cod de procedura civila

[9]Art.1 din OUG nr.51/2008

[10]Art.2 din OUG nr.51/2008

[11]Art.3 din OUG nr.51/2008

[12]Art.35 din OUG nr.51/2008 si legea nr.51/1995

[13]Art.61 din legea nr.272/2004

[14]Art.42 din legea nr.272/2004

[15]Art.112 din legea nr.272/2004

[16]Art.70 din legea nr.51/1995

[17]Art.90 alin.2 lit.c cod de procedura civila

            [18]Art.62 din legea nr.254/2013

                [19]Art.14 alin.1 din legea nr.211/2004

[20]Art.15 din legea nr.211/2004

[21]Art.18 din legea nr.211/2004

[22]Art.26 alin.1 din legea nr.678/2001

[23]Art.43 din legea nr.678/2001

[24]Art.44 din legea nr.678/2011

[25]Art.42 din legea nr.678/2011

[26]Art.6 si art.25  din legea nr.448/2006

[27]Art.12 din Conventia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, adoptata la 13 decembrie 2006

Leave a Reply