DREPTURILE SI LIBERTATILE CETATENESTI IN DISPOZITIILE NOILOR CODURI

DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE CETĂȚENEȘTI PREVĂZUTE ÎN LEGISLAȚIA INTERNĂ ȘI INTERNAȚIONALĂ ȘI ÎN DISPOZIȚIILE NOILOR CODURI: PENAL, DE PROCEDURĂ PENALĂ, CIVIL ȘI DE PROCEDURĂ CIVILĂ

 CAPITOLUL I

 Legislația internă și internațională privind accesul la justiție

  Secțiunea 1 – Legislația Internă

 Constituția României

Cu valoare de principiu constituțional, se prevede în mod indubitabil ca „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime și că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”.

Acest text constituțional relevă că orice persoană, indiferent de rasă, culoare, naţionalitate, originea etnică, limba, religie, vârsta, sex sau orientare sexuală, opinie, convingeri personale, apartenenţa politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, avere, origine socială, grad de cultură, precum şi orice altă situaţie similara se poate adresa unei instanțe naționale pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

De asemenea, se stipulează  că prin nicio lege(se înțelege orice act cu caracter normativ, nu numai legea, ca act normativ), nu se poate prevedea vreo excepție de la această regulă și dacă totuși, s-ar prevedea, acest act normativ este evident neconstituțional (lege sau ordonanță) sau ilegal( orice alt act normativ decât legea sau ordonanța) și acesta va fi declarat ca atare, pe căile legale[1].

De asemenea, acest drept rezultă și din alte prevederi constituționale care permit oricărui cetățean, dacă se consideră persoană vătămată, ca urmare a încălcării unui  drept al său ori unui  interes legitim, de către  o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, de a fi îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei[2].

Totodată, dreptul oricărui subiect de drept de a supune în general, controlului judecătoresc, adică instanțelor judecătorești, actele administrative ale autorităților publice și de a soluționa cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe ori dispoziții din ordonanțe declarate neconstituționale reprezintă manifestări ale  accesului la justiție și  exercitarea lor se face în scopul constatării încălcării unor drepturi, libertăți sau interese legitime și al reparării acestor încălcări[3].

Nu în ultimul rând, dreptul de petiționare al oricărui cetățean trebuie privit ca o modalitate de exercitare a dreptului de acces la justiție, dacă petiția este adresată organelor care fac parte din autoritatea  judecătorească și se referă la soluționarea unor chestiuni legate de exercitarea unor drepturi, libertați și interese legitime ale acestuia[4].

Prin acces la justiție se înțelege orice manifestare de voință a oricărui cetățean, de a sesiza, de a reclama, de a depune petiții, de a aduce la cunostințe fapte, împrejurări, situații, evenimente, acțiuni, manifestații, prin care se pretinde că s-a adus atingere drepturilor,  libertăţilor şi a intereselor sale legitime și prin care se solicită recunoașterea și apărarea acestora și eventual, repararea pagubelor materiale/ morale cauzate.

Prin exercitarea dreptului de acces la justiție nu trebuie înțeles că cetațeanul, trebuie să se adreseze numai instanțelor judecătorești, ca structuri ale autorității judecătorești, prin care se înfăptuiește actul de justiție, ci și altor autorități publice care pot face parte din autoritatea judecătorească, dar și din afara acesteia.

1. Codul de procedură penală-legea nr.135/2010

Codul de procedură penală reprezintă un ansamblu de norme de procedură care reglementează desfașurarea procesului penal și a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală[5].

Printre alte scopuri, aceste norme prevăd drepturile procesuale ale părților dintr-o cauză penală și garantează exercitarea acestora în fața organelor judiciare cu competențe în desfașurarea procesului penal.

Acest cod nu cuprinde norme care să prevadă în mod expres, dreptul de acces la justiție, însă în cadrul procesului penal, în fața organelor judiciare competențe(procuror, organul de cercetare al poliției, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară, instanța de judecată), părțile și participanți beneficiază de drepturi procesuale, în baza cărora pot formula cereri, memorii, nota de probe, pot da declarații, pot formula plângeri prealabile și plângeri, pot formula plângeri împotriva actelor de urmărire penală, pot recuza organul de urmărire penală, pot să atace soluțiile de netrimitere în judecată,  pot formula contestații împotriva actelor procesuale prin care s-au luat măsuri preventive sau alte măsuri procesuale, pot formula căi ordinare de atac (apel), și căi extraordinare de atac (contestație în anulare, recurs în casație, revizuire), pot cere redeschiderea procesului penal, pot formula contestații la executare, care fiecare în parte, reprezintă manifestări ale dreptului de acces la justiție, în cadrul unui proces penal[6].

Însă, exercitarea acestor drepturi nu se poate face oricând și nu se poate face decât în fața organului judiciar competent, adică a celui în fața căruia se află cauza penală.

De asemenea, exercitarea efectivă a acestor drepturi nu se poate face în orice condiții, ci presupune existența prealabilă a unei situații juridice care să îndreptățească cetățeanul să acționeze(ex: persoana vătămată nu poate formula o plângere prealabilă dacă nu i s-a  adus o vătămare fizică, materială sau morală prin săvârșirea unei infracțiuni; inculpatul nu poate face contestație dacă împotriva sa nu s-a luat o măsură preventivă sau nu poate ataca cu apel o hotărâre penală dacă ea nu a fost încă pronunțată etc.).

1. Codul de procedură civilă-legea nr.134/2010

Ca și codul de procedură penală, codul de procedură civilă cuprinde norme de procedură care reglementează desfașurarea procesului civil, în fața instanțelor civile.

Dispoziții exprese care se circumscriu dreptului de acces la justiție nu sunt cuprinse în acest cod, însă sunt reglementate mijloace procedurale de realizare a drepturilor  procesuale ale părților din procesul civil, care sunt modalități de exercitare a accesului la justiție.

Astfel, se prevede  o îndatorire generală pentru judecători de a primi și de a soluționa orice cerere adresată unei instanțe judecătorești, dacă acea cerere cade în competența ei și nici un judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă[7].

În virtutea dreptului de acces la justiție, orice cetățean poate sesiza cu o cerere, o instanță pentru a soluționa un litigiu, iar judecătorul care funcționează în cadrul ei, este obligat să primească și să înregistreze cererea respectivă.Totodată, indiferent de obiectul cererii, adică de pretențiile concrete ale petiționarului, judecătorul este obligat să judece acea cerere și să pronunțe o hotărâre, chiar dacă legea aplicabilă litigiului său are caracter neprevizibil sau este incompletă.

În această ipoteză, părțile sau instanța poate invoca pe calea excepției, neconstituționalitatea legii sau a unui text din lege  și apoi, să sesizeze Curtea Constituțională pentru a înlătura caracterul neprevizibil, dacă această instanță constată că sunt încălcate prevederile Constituției României[8].

Spre deosebire de procesul penal, care are caracter obligatoriu, prin prisma necesității reprimării fenomenului infracțional, procesul civil este facultativ, întrucât poate fi pornit la cererea persoanei interesate sau în cazurile expres prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori autorități sau instituții publice de interes public[9].

În anumite condiții, accesul la justiție în procesul civil, în considerarea ocrotirii unor interese publice sau a unor categorii de persoane (puse sub interdicție, dispărute, minori etc.), poate fi exercitat și de procuror(poate porni acțiunea civilă, poate participa la judecată, poate pune concluzii, poate exercita căile de atac, poate să ceară punerea în executare a unui titlu executoriu etc.)[10].

În cadrul procesului civil, accesul la justiție se manifestă prin exercitarea drepturilor procesuale recunoscute părților și anume: modificarea pretențiilor, restrângerea acestora, renunțarea la pretenții sau la judecată, încheierea unei tranzacții sau acord de mediere pentru stingerea procesului, cererii de recuzare și strămutare, exercitarea și renunțarea la căile de atac ordinare sau extraordinare (apel, recurs, contestație în anulare, revizuire), invocarea de excepții procesuale,  propunerea de probe și participarea la administrarea lor, renunțarea la probe, formularea de întâmpinări, cereri reconvenționale, cereri de intervenție în interes propriu, în interesul părților, chemarea în judecată a altor persoane, a cererilor de asistență judiciară, a cererilor de ajutor public judiciar, a cererilor de reexaminare[11].

 

1. Codul Muncii-legea nr.53/2003

Conflictele dintre salariaţi şi angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă se numesc conflicte de muncă și pot viza aspecte privind drepturile și obligațiile rezultate din contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă[12].

Conflictele de muncă se pot soluționa pe cale amiabilă, în condițiile legii speciale[13], iar în cazul în care părțile aflate în conflict( salariatul, angajatorul sindicatul, patronatul), nu ajung la o înțelegere, pe cale judecătorească, în fața instanțelor competente[14].

În esență, conflictele de muncă se clasifică în conflicte de interese (sunt conflicte care apar în legătură cu începerea, desfăşurarea şi încheierea negocierilor colective) și conflicte de drepturi(sunt conflicte ce apar în legătură cu încheierea și executarea contractului individual de muncă).

Conflictele de interese se soluționează prin conciliere între patronat și sindicat sau reprezentantul salariaților, prin mediere sau arbitraj[15].

Conflictele de drepturi se soluționează de instanțele judecătorești competente din punct de vedere material și teritorial[16].

Cu toate acestea, opinia nostră este că acest tip de conflicte pot fi soluționate și pe calea medierii, în condițiile legii privind exercitarea acestei profesii, dar și prin intermediul sindicatului sau reprezentaților salariaților, prin modalitățile prevăzute de legea dialogului social,  atât anterior cât și ulterior sesizării instanței judecătorești.

1. Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară

Legea de organizare judiciară, printre altele,  instituie reguli privind procedurile de judecată a proceselor de către instanțele judecătorești, ierarhia și competența  acestora, constituirea completurilor de judecată, la nivelul fiecărei instanțe, repartizarea în sistem informatic a cererilor cu care sunt sesizate instanțele, categoriile de personal auxiliar de specialitate al instanțelor și organizarea compartimentelor acestora.

Această lege face referire și la dreptul de acces la justiție, reluând dispozițiile constituționale mai sus citate, dar adaugă și principiul egalității cetățenilor în fața instanțelor judecătorești, ceea ce înseamnă că fiecare cetățean aflat în aceiași situație, trebuie să beneficieze de același tratament juridic din partea judecătorilor chemați să înfăptuiască actul de justiție.

Astfel, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime în exercitarea dreptului său la un proces echitabil.  Accesul la justiţie nu poate fi îngrădit[17]. Toate persoanele sunt egale în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări.  Justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii discriminatorii[18].

 Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ

Exercitarea puterii publice de către autoritățile publice ale statului, învestite cu acest drept prin Constituția României și actele normative cu putere de lege sau cu forță juridică inferioară, presupune emiterea de acte de autoritate denumite și acte administrative, cu caracter normativ sau individual, care pot încălca drepturile și libertățile cetățenești sau interesele lor legitime, situație în  care acestea  trebuie supuse controlului de legalitate.

La nivel constituțional, s-a prevăzut posibilitatea oricărei persoane care se consideră vătămată, ca urmare a încălcării unui drept al său ori unui interes legitim, de către  o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, de a fi  îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei[19].

Acest principiu este reluat și dezvoltat de către dispozițiile legii contenciosului administrativ, care prevede în detaliu: categoria actelor administrative care pot fi atacate, cazurile în care procedura prealabilă este obligatorie, procedura de judecată în fața instanțelor, categoriile de instanțe de contencios administrativ, căile de atac împotriva hotărârilor, efectele hotărârilor și punerea în executare a acestora[20].

În concret, aceste dispoziții reglementează procedura de exercitare a dreptului de  acces la justiție a persoanelor care se consideră vătămate, ca urmare a încălcării unui  drept al său ori a unui  interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri. Controlul de legalitate al actelor administrative poate fi exercitat pe cale ierahică, în fața unui organ cu atribuții administrativ-jurisdicționale și apoi, în fața  instanței  judecătorești competente, sesizată de persoana interesată sau direct acestei instanțe, dacă legea nu prevede o procedură de contestare a actului în fața unei autorități ierarhice.

În prezent, procedura prealabilă administrativ-jurisdicțională, ca regulă, nu mai este obligatorie; persoana interesată are opțiunea de a formula plângere la organul administrativ ierarhic sau de a se adresa direct instanței de contencios administrativ[21].

Exercitarea acțiunii în contencios administrativ ca manifestare a dreptului de acces la justiție nu este absolută, ci este condiționată de imposibilitatea revocării actului de către autoritatea care l-a emis, întrucât acesta a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice. În caz contrar, persoana interesată trebuie să solicite autorității emitente a actului, revocarea acestuia și apoi, dacă nu este revocat, să se adreseze cu plângere pe cale ierahică sau direct instanței de contencios administrativ[22].

Ori de câte ori se reglementează în anumite domenii, alte proceduri de atacare la instanța de contencios administrativ, a actelor administrative emise de autorități publice sau de autorități asimilate acestora, se vor aplica dispozițiile din legile speciale, care se completează cu dispozițiile de drept comun( dispozițiile legii nr.554/2004) și acestea din urmă, cu dispozițiile codului de procedură civilă[23].

 

Secțiunea 2 – Legislația internațională

1. Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Convenția Europeană a Drepturilor Omului( Convenția EDO)[24] și protocoalele sale adiționale  ratificată de România[25]  nu reglementează în mod explicit,  dreptul de acces la justiție, așa cum acesta este prevăzut de Constituția României, însă acest drept rezultă implicit din dispozițiile convenției și a protocoalelor sale.

Astfel, Convenția EDO, structurată  pe mai multe articole, prevede dreptul la un proces echitabil, ca reprezentând  dreptul oricărei persoane  la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.[26]

Din interpretarea acestui articol rezultă că echitatea se referă la judecarea unui proces în care persoana figurează ca parte, de către o instanță națională care trebuie să fie independentă și imparțială, să fie prevazută de lege și în care trebuie să se stabilească dacă a avut loc o încălcare a drepturilor sale fundamentale sau dacă este temeinică o acuzație penală  care i se impută.

Așadar, în caz de încălcare a drepturilor și libertăților sale, persoana interesată se va adresa unei instanțe, iar vinovăția sa pentru săvârșirea unei infracțiuni se va stabili tot de o instanță, ceea ce înseamnă o realizare efectivă a accesului la  justiție, în sens larg.

Totodată, recunoaște accesul la justiție, prin dreptul  oricărei persoane ale  cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de convenţie au fost încălcate,  de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale[27].

Protecția recunoscută de convenție a drepturilor unei persoane și dreptul ei de a se adresa unei instanțe naționale se extind și atunci când se invocă încălcarea lor de către autoritățile statului, în exercitarea competențelor stabilite prin lege. În acest caz, poate exista atât răspunderea autorităților, cât și a funcționarilor care au acționat în numele și pe seama lor.

De asemenea, convenția afirmă accesul liber la justiție pentru orice cetățean, prin interzicerea discriminării, pe motiv de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie[28].

În procesele penale, datorită consecințelor grave pentru drepturile persoanei condamnate si mai ales a dreptului la libertate, Convenția EDO a prevăzut în mod expres, dreptul persoanei declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal, de a cere examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară[29].

Aceasta prevedere reprezintă o modalitate de exercitare a acesului la justiție, prin dreptul de a ataca hotărârea de condamnare a primei instanțe, la  o instanță superioară,   care are competența de a verifica legalitatea și temeinicia acesteia, în ceea ce privește existența faptei penale și a vinovăției acuzatului.

 Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene reprezintă un act comunitar complex adoptat la nivelul UE, în anul 2000, de către Parlamentul European, Consiliul și Comisia, în materia drepturilor omului, care cuprinde norme și cu privire la justiție[30].

Denumirea titlului-Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil-este sugestivă în ceea ce privește accesul la justiție, în componenta accesului la o instanță națională, menționându-se că „Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol”.[31]

Prin expresia „cale de atac eficientă”, se înțelege posibilitatea legală  efectivă ca persoana ale cărei drepturi și libertăți au fost încălcate, să se adreseze unei instanțe și să ceară încetarea încălcării și obținerea unei reparații echitabile pentru vătămările suferite.

Totodată, această cale presupune recunoașterea de către instanță a dreptului de a o sesiza și de a stabili dacă a avut loc o încălcare a drepturilor și libertăților recunoscute persoanei și de a înlătura efectele negative ale acestei încălcări.

1. Declarația Universală a Drepturilor Omului

La 10 decembrie 1948, Adunarea Generala a O.N.U. a adoptat și proclamat Declarația Universală a Drepturilor Omului. Este al doilea act internațional adoptat de Adunarea Generala a O.N.U. care prevede drepturile și libertățile omului, care cu privire la accesul la justiție dispune: Orice persoană are dreptul la satisfacția efectivă din partea instanțelor juridice naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin constituție sau lege”[32]; orice persoană are dreptul în deplina egalitate de a fi audiată în mod echitabil și public de către un tribunal independent și imparțial care va hotarî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa”.[33]

După cum se poate observa, cele doua articole impune statelor semnatare ca accesul la justiție (accesul la instanță), sa fie efectiv, adică să existe în legislația internă, o normă care sa prevadă dreptul la acțiune al persoanei, dar și dreptul la  obținerea unei reparații efective dacă instanța constată o violare (încălcare) a drepturilor sale fundamentale. În ipoteza unei acuzații penale, orice persoană trebuie să aibă posibilitatea efectivă ca vinovăția sa să fie stabilită de o instanță națională.

 

1. Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice

Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice este primul act internațional adoptat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966, intrat în vigoare la 23 martie 1976[34]. Pactul cuprinde dispoziții care garantează accesul la justiție (accesul la un tribunal în special), dupa cum urmează:

Orice individ arestat sau deţinut pentru comiterea unei infracţiuni penale va fi adus, în termenul cel mai scurt, în faţa unui judecător sau a unei alte autorităţi împuternicite prin lege să exercite funcţiuni judiciare şi va trebui să fie judecat într-un interval rezonabil sau să fie eliberat.

Oricine a fost privat de libertate prin arestare sau detenţiune are dreptul de a introduce recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să hotărască neîntârziat asupra legalităţii detenţiunii sale şi să hotărască neîntârziat asupra legalităţii detenţiunii sale şi să ordone eliberarea sa, dacă detenţiunea este ilegală[35].

Orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil şi public de către un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege, care să decidă fie asupra temeiniciei oricărei învinuiri penale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil[36].

Din intepretarea acestor dispoziții, rezultă următoarele modalități de exercitare a accesului la justiție:

-existența unei obligații imperative a autorităților judiciare care au privat de libertate un acuzat pentru comiterea unei infracțiuni, de a-l prezenta de îndată în fața unei instanțe, a unui judecător sau a altei persoane cu competențe judiciare, pentru a decide dacă detenția este legitimă sau nu și în cazul în care este ilegitimă, sa fie pus în libertate;

– orice persoană privată de libertate de către o autoritate judiciara are dreptul de a  se adresa unei instanțe sau dacă măsura a fost luată și/sau menținută de o instanță, de a adresa unei instanțe superioare pentru a stabili legalitatea detenției sale și de a fi eliberat dacă aceasta este ilegală;

-în cazul în care se invocă încălcarea unor drepturi fundamentale sau se impută săvârșirea unei infracțiuni, oricărei persoane trebuie să i se garanteze dreptul de a se adresa unei instanțe pentru a constata încălcarea acestora sau pentru a se pronunța asupra temeiniciei  acuzației penale care i se aduce.

Concluzionând, indiferent de natura drepturilor și libertăților fundamentale recunoscute de legislația internă și internațională, titularului acestora, în orice moment și pentru orice încălcare, de minimă gravitate, trebuie să i se acorde un drept efectiv de a se adresa unei instanțe naționale care să hotărască cu privire la pretențiile sale referitoare la încălcarea lor și să-i acorde o reparație efectivă și echitabilă.

De asemenea, în materie penală, sarcina stabilirii  vinovăției unui acuzat pentru comiterea unei infracțiuni, trebuie să revină numai instanței de judecată, care se poate realiza prin judecarea sa ca urmare a trimiterii în judecată, fie ca urmare a contestației (plângerii) pe care acesta o poate formula împotriva unei soluții de netrimitere în judecată.

   CAPITOLUL II

 Accesul la justiție – modalitate de apărare a drepturilor și libertăților cetățenești

 În măsura în care modalitățile alternative de soluționare a litigiilor nu au avut rezultate, sesizarea unei instanțe judecătorești pentru soluționarea acestora rămâne singura opțiune a persoanei interesate. Separația puterilor în stat-principiu fundamental în dreptul intern, cu rang constituțional, impune ca, conflictele juridice din societate care implica cel

puțin două părți cu interese contradictorii, chiar și atunci când una din ele este o autoritate a statului, să fie soluționate de un terț, adică de o persoană străină conflictului și dezinteresată cu privire la soluția ce va trebui pronunțată pentru rezolvarea acestuia.

Această sarcină revine autorității judecătorești, mai precis instanțelor judecătorești, în cadrul căruia funcționează judecători, persoane cu înalta calificare și pregătire juridică, care trebuie să aplice legea la cazul concret și să soluționeze litigiul dintre părțile implicate, printr-o hotărâre judecătorească care se pronunță în numele legii.

Evident că este de preferat că părțile să rezolve litigiul pe cale amiabilă, prin modalitățile alternative prevăzute de lege, întrucât acestea ar suporta costuri mai mici, ar rezolva mult mai repede conflictul și instanțele ar fi degrevate de multe procese simple, care nu ar trebui să ajungă pe rolul acestora.

Însă, de modul în care părțile recurg sau nu la modalitățile alternative, ține de nivelul de educație juridică al acestora și în multe cazuri, de deontologia profesională a celor care practică profesiile juridice, care au rolul de a recomanda părților, căile de rezolvare a litigiilor pe cale amiabilă.

De asemenea, tot de nivelul de educație juridică al cetățenilor ține și respectarea normelor juridice în societate, a căror încălcare generează litigii și în final, procesele care se desfășoară în fața instanțelor judecătorești.

Concluzionând, nicio persoană nu poate să-și facă singura dreptate, să fie propriul său judecător, caz în care orice litigiu trebuie diferit instanței de judecată, a cărei hotărâre pronunțată, prin care se stinge litigiul, trebuie respectată de bună voie de cel care a pierdut procesul.

CAPITOLUL III

   Drepturile și libertățile cetățenești și modalități procedurale de apărare în justiție

 Secțiunea 1 – Dobândirea drepturilor  de către   persoana fizică (nașterea)

Individul, ca ființă umană, nu poate exista fără a avea drepturi, întrucât acestea constituie baza dezvoltării sale fizice și intelectuale și afirmării personalității sale, în relațiile interumane din societate.

Drepturile persoanei sunt recunoscute încă de la nașterea fizică a acesteia și chiar  de la concepția sa, dar cu condiția să se nască viu. Din punct de vedere juridic, dobândirea drepturilor se numește capacitate de folosință,[37] iar posibilitatea de a încheia în mod singular acte juridice, capacitate de exercițiu[38]. Până la vârsta de 14 ani, lipsește capacitatea de exercițiu, iar între 14 ani și 18 ani, aceasta este restrânsă[39]. În anumite cazuri expres prevăzute(minorul care se căsătorește, minorul care are vârsta de 16 ani), persoana are capacitate de  exercițiu înainte de vârsta majoratului.

Dacă produsul de concepție( fătul) nu se naște viu, nu există capacitate de folosință și prin urmare,drepturi. Dacă acesta s-a născut viu, dar a încetat din viață, imediat, capacitatea de folosință există și prin urmare și acele drepturi inerente unui nou născut, printre care dreptul de a fi stabilită filiația,indiferent că este din căsătorie sau din afara ei și dreptul de moștenire[40].

 

Secțiunea 2 – încetarea drepturilor  persoanei fizice (moartea).

Drepturile recunoscute unei persoane încetează prin moartea  fizică constatată sau prin declararea morții pe cale judecătorească[41].

În lipsa fizică a persoanei, existența drepturilor este de neconceput, întrucât acestea sunt intim legate de aceasta și au menirea de a contribui la dezvoltarea persoanei în relațiile sociale pe care le are cu celelelate persoane în cadrul societății.

La moartea persoanei, patrimoniul sau (totalitatea drepturilor și obligațiilor) se transmit moștenitorilor conform legii, fie că este vorba de rudele în linie dreaptă sau colaterală, fie unităților administrativ teritoriale, în lipsa acestora.

În ipoteza morții constatate pe cale judecătorească, patrimoniul se transmite  acelorași categorii de moștenitori, cu mențiunea ca în caz de apariție a persoanei, dat fiind că declararea judecătorescă nu reprezintă decât aplicarea unei  prezumții relative de intervenire a morții fizice a persoanei, după ce în prealabil, această hotărâre se anulează, patrimoniul revine persoanei în cauză[42].

 Secțiunea 3 – Noțiunea, atingerile/încălcările și mijloace de protecție juridică a drepturilor subiective și a  libertăților esențiale ale persoanei fizice

 a.Dreptul la viața și la integritatea fizică și psihică

Fără nicio îndoială, dreptul la viață reprezintă primul drept care protejează in societate, existența fizică a persoanei. Orice alt drept este inutil dacă existența fizică a persoanei dispare.

De aceea, pe lângă faptul că acest drept este prevăzut în Constituție (este primul drept reglementat în capitolul II-Drepturi și libertăți fundamentale), este prevăzut și în alte acte normative, cu statut de legi organice(codul civil și codul penal).

La nivel internațional, dreptul la viață  este  prevăzut în mod expres, în toate actele internaționale care reglementează drepturile fundamentale ale persoanei[43].

De aceea, legiuitorul a înțeles să ofere o protecție adecvată dreptului la viață, prin incriminarea faptei de suprimare cu intentie sau din culpă, a vieții unei persoane.

De asemenea, fiind fapte intim legate de existența fizică a persoanei, legiuitorul a înțeles să acorde o protecție deosebită dreptului la viață, incriminând și faptele prin care se determină o persoană să-și ia viața sau i se înlesnește acest lucru, dar și celei prin care mama, imediat după naștere, ia viața nou-născutului.

De aceea, în codul penal sunt incriminate ca infracțiuni: omorul[44], omorul calificat[45], uciderea la cererea victimei,[46] determinarea sau înlesnirea sinuciderii,[47] uciderea nou născutului imediat după naștere[48], uciderea din culpă[49]. Pentru infracțiunile de omor și omor calificat, s-a prevăzut o incriminare separată dacă victima este membru de familie în sensul legii penale cu făptuitorul, fiind vorba de o răspundere penală agravată[50].

Importanța dreptului la viață a determinat legiuitorul, să incrimineze și faptele prin care se urmarește sau se acceptă uciderea unei persoane, rezultat care nu se produce din motive independente de voința celui care urmărește sau acceptă acest rezultat, adică tentativa.

Legiuitorul a incriminat și faptele care au ca urmare moartea unei persoane, în sensul că făptuitorul a urmărit să comită o altă infracțiune, însă prin modul în care a procedat, a intervenit și moartea persoanei, acest rezultat nefiind prevăzut și nici urmărit, desi putea fi prevăzut în circumstanțele în care făptuitorul a acționat (tâlhăria, pirateria sau violul  care a avut ca urmare moartea victimei)[51].

Încălcarea dreptului la viață intervine când se suprimă viața persoanei și apare moartea fizică. Făptuitorul va răspunde penal pentru una din infracțiunile mai sus-menționate, a cărei calificare și încadrare juridică se vor face de organele judiciare care au competența de a stabili răspunderea sa penală, prin aplicarea unei pedepse între limitele speciale prevăzute de textul de lege care incriminează infracțiunea stabilită.

Încălcarea acestui drept atrage încălcarea altor drepturi, în special drepturi civile ale persoanelor față de care victima avea obligații legale sau contractuale, fiind prejudiciați în special, moștenitorii legali,  care pot fi și  copii aflați în întreținerea victimei sau alți moștenitori față de care nu există vreo obligație de întreținere.

În această ipoteză, făptuitorul trebuie să acorde o despăgubire persoanelor care au suferit din punct de vedere afectiv și material ca urmare a  morții victimei,  despăgubire care poate consta în:

-făptuitorul va achita în locul victimei, pensia de întreținere pe care o datora victima, copiilor săi minori sau majori aflați în continuarea studiilor până la vârsta legală;

-faptuitorul va acoperi cheltuielile materiale efectuate de rudele apropiate ale victimei sau alte rude cu tratamentele medicale până la moartea victimei( dacă acest fapt nu a survenit imediat) și cu înmormântarea victimei și parastasele creștinești până la 1 an;

-făptuitorul va trebui să achite alte obligații în curs la data decesului  și care revin moștenitorilor legali, care au acceptat succesiunea victimei; în caz de acceptare a moștenirii, moștenitorii preiau și obligațiile victimei, pe care în final, trebuie să le suporte făptuitorul, în baza acțiunii în regres a moștenitorilor împotriva sa;

-faptuitorul va suporta și plata unor sume de bani pentru acoperirea prejudicului moral cauzat rudelor apropiate defunctului și care aveau o relație afectivă față de acesta, pentru suferințele de ordin psihic cauzate de pierderea acesteia.

În cazul uciderii din culpă, pe lângă despăgubirile mai sus-menționate, moștenitorilor acceptați ai moștenirii victimei li se cuvin și despăgubiri pentru acoperirea pagubei rezultată din distrugerea/degradarea autovehicului în accidentul rutier, sau bunurile distruse/degradate ca urmare a faptei penale.

Pentru tragerea la răspundere penală a făptuitorului, în cazul faptelor de omor, omor calificat și ucidere din culpă, pe lângă sesizarea din oficiu a organelor de urmărire penală, se poate formula plângere penală de către rudele apropiate ale victimei, urmând ca pretențiile materiale să fie valorificate în procesul penal, prin constituirea de parte civilă în procesul penal  sau pe cale separată, la instanța civilă , în condițiile codului de procedură penală^94.

În ipoteza tentativei la omor sau omor calificat, victima poate formula plângere penală și poate exrcita acțiunea civilă în procesul penal sau pe cale separată, la instanța civilă[52].        Nu este exclus ca rudele apropriate ale persoanei vătămate(părinții și copii acestuia) să formuleze pretenții  civile în procesul civil și să solicite acoperirea prejudicului moral cauzat de suferințele psihice cauzate de implicarea în îngrijirea medicală a persoanei vătămate.

În cazul în care este vorba de infracțiunile de ucidere la cererea victimei, determinarea sau înlesinrea sinuciderii și uciderea nou -născutului de către mama imediat după naștere, sesizarea se poate face din oficiu sau la plângerea penală a rudelor victimelor în cazul primelor două infracțiuni, care pot formula pretenții civile în procesul penal, în vederea reparării prejudiciilor materiale și morale.

Pentru ultima infracțiune, sesizarea se poate face din oficiu sau la plângerea penală a tatălui nou -născutului( soțul/ concubinul mamei), care poate formula pretenții civile în proces împotriva mamei.O astfel de plângere pot formula și rudele în linie dreaptă sau  colaterală (bunicii, frați, etc.), care la rândul lor, pot exercita acțiunea civilă în procesul penal. Toate aceste persoane vătămate pot formula acțiunea civilă și la instanța civilă, pe cale separată.

De asemenea, pentru infracțiunile mai sus menționate, orice persoană care are cunostința de comiterea vreunei astfel de infracțiuni, poate formula un denunț la organele de urmărire penală, dacă nu au suferit vreo vătămare ca urmare a acestora[53].

Dreptul la integritate fizică și psihică este un alt drept care protejează integritatea corpului uman, fiind interzise orice acțiuni prin care se aduc vătămări fizice sau psihice acestuia.

Acțiunile care pot produce leziuni traumatice sau psihice persoanei sunt multiple, însă sunt incriminate cele  mai ușoare acțiuni de lovire, fără ca acestea să fie vătămătoare( ex: împingerea unei persoane). Acțiunile prin care se cauzează vătămări fizice ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale sau au produs alte urmări grave( pierderea unui simț sau organ, infirmitatea fizică/psihică, punerea în primejdie a victimei etc.), sunt incriminate de legea penală ca infracțiunea de lovire[54], vătămare corporală,[55]sau vătămare corporală din culpă[56].

Dacă persoanele vătămate sunt membrii de familie în sensul legii penale[57], faptele de lovire și vătămare corporală  sunt incriminate separat, fiind vorba de o răspundere penală agravată[58].

În cazul infracțiunilor de lovire și vătămare corporală din culpă, făptuitorul nu va răspunde penal decât dacă persoanele vătămate au formulat plângere prealabilă împotriva acestuia în termen de 3 luni de la data la care persoana vătămată a aflat de săvârșirea faptei împotriva sa[59].

Pentru infracțiunea de vătămare corporală, dar și pentru cele  de violență în familie, sesizarea se poate face din oficiu, de organul de urmărire penală, însă împăcarea părților pentru ultima, înlătură răspunderea penală[60].

În procesul penal sau pe cale separată, la instanța civilă, persoana vătămată poate formula pretenții civile de genul celor care sunt formulate de persoana vatamata in cazul tentativei de omor.In plus, daca persoana vatamata a suferit o infirmitate fizica sau psihica, devenind inapta de munca sau apta partial, si beneficiaza de pensie de invaliditate, are dreptul la diferenta dintre pensie si veniturile pe care le obtinea anterior producerii acestor vatamari.

În ipoteza în care rezultatul faptelor de lovire sau alte violențe și vătămare corporală este decesul persoanei vătămate, rezultat pe care făptuitorul nu l-a prevăzut, nu l-a urmărit și nici nu a acceptat producerea lui, deși în circumstanțele date, trebuia să-l prevadă sau l-a  prevăzut, dar a socotit fără temei că nu se va produce, fapta penală  constituie lovituri cauzatoare de moarte[61]. Pentru această infracțiune, sunt valabile aspectele juridice menționate în cazul omorului sau omorului calificat, în ceea ce privește exercitarea acțiunilor penală și civilă în procesul penal, sau pe cale separată în ceea ce privește   acțiunea civilă.

De asemenea, sesizarea pentru urmărirea penală a acestei infracțiuni se poate face din oficiu,  la sesizarea persoanelor vătămate sau ca urmare a denunțului formulat de orice persoană care ia cunostință de faptă și nu este persoana vătămată.

b.Libertatea individuală și dreptul la prezumția de nevinovăție

Libertatea individuală se referă la libertatea fizică a persoanei și este în corelație cu  siguranța acesteia. Libertatea fizică presupune în principiu,  dreptul unei persoane de a se deplasa în mod liber dintr-un loc in altul, după propria voință.

Siguranța persoanei presupune posibilitatea de a se deplasa în mod  liber,  fără niciun pericol de a fi oprită, îngrădită, controlată sau privată de libertate, în alte moduri decât cele permise de lege.

Posibilitatea de mișcare, în mod ipotetic este nelimitată, cu respectarea legislației interne a statului al cărei cetățean este, al statului de destinație și eventual, a statului/statelor de tranzit.

Atat libertatea fizică cât și siguranța persoanei, pe lângă reglementarea amplă  la nivel constituțional,[62] au reglementări internaționale în cele mai importante documente privitoare la apărarea drepturilor fundamentale ale omului.[63]

Așadar, orice măsură privativă de libertate nu poate fi luată decât în cursul unui proces penal și cu respectarea condițiilor stricte ale legii și doar de organele judiciare competente.

Indiferent de infracțiunea comisă, făptuitorul care are calitate de suspect sau inculpat, nu poate fi reținut mai mult de 24 de ore (organul de cercetare penală și procuror) sau arestat preventiv mai mult de 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii acestei măsuri, dar nu mai mult de 180 de zile și numai de judecator[64].

Orice persoană reținută sau arestată are dreptul de a fi pusă în libertate imediat dacă motivele acestor masuri preventive au încetat și dreptul de a cere liberarea provizorie pe cauțiune sau sub control judiciar.

Totodată, percheziția unei persoane, indiferent de natura ei (corporală sau domiciliară), întrucat presupune o ingerință în libertatea persoanei și siguranța ei, nu se poate face decât în condițiile legii, adică în cadrul unui proces penal, de către organele judiciare abilitate (organele de cercetare ale poliției și procurorul), iar cea domiciliară se efectuează  numai dacă în prealabil,  s-a emis o autorizație de un judecător. Procedura de efectuare a percheziției, de luare a măsurilor preventive în procesul penal, indiferent că sunt privative de libertate (reținerea, arestarea preventivă și arestul la domiciliu) sau neprivative de libertate (controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune),  sunt ingerințe în dreptul la libertate și siguranță ale persoanei și sunt strict prevăzute în codul de procedură penală[65].

Trebuie precizat faptul ca in prezent, masurile arestarii preventive si arestului la domiciliu se iau de judecatori diferiti, in raport cu stadiul procesului penal( judecatorul de drepturi si libertati daca procesul se afla in faza de urmarire penala, judecatorul de camera preliminara daca procesul se afla in camera preliminara si instanta de judecata daca procesul se afla in faza de judecata).

Între libertatea persoanei și siguranța sa și dreptul la prezumția de nevinovație(drept care are o conotație substanțială, cât și procedurală), există o legătură indisolubilă, întrucât orice ingerință a organelor judiciare în libertatea și siguranța persoanei trebuia făcută cu rezerve, în așa fel încât să nu se ajungă la concluzia prematură că cel supus unei percheziții sau măsuri preventive într-un proces penal, este vinovat mai înainte de a se pronunța o hotărâre definitivă împotriva sa.

De  aceea, în Constituția României, în textul în care este prevăzut dreptul la libertate și  siguranța, s-a prevăzut în mod expres, că până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, persoana este considerată nevinovată[66].

Aceste dispoziții referitoare la prezumția de nevinovăție sunt prevăzute și în documentele internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului[67] și în legislația penală internă[68].

Pe lângă faptul ca încălcarea acestei prezumții atrage o incompatibilitate a organului judiciar care efectuează urmărirea penală a făptuitorului sau care îl judecă pentru o anumită infracțiune, presupune  dreptul de a obține despăgubiri morale, dar și de a cere rejudecarea cauzei de o instanță națională, precum și  revizuirea unei hotărâri definitive, dacă încălcarea este constată de Curtea Europeană.

Astfel, încălcarea condițiilor prevăzute de lege sau luarea măsurilor preventive de alte organe judiciare decât cele competente, constituie infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal[69].

Efectuarea unei percheziții sau luarea unei măsuri preventive,  în alte condiții decât cele legale sau de către alte persoane, decât cele competente potrivit legii, este ilegală și poate atrage răspunderea juridică a persoanelor care au acționat în acest mod.

O astfel de infracțiune există și atunci când orice persoană este privată de libertate împotriva voinței sale, de către orice persoană și chiar atunci când victima se află în imposibilitate de a se apăra (copil, bătrân, persoană cu handicap fizic ), sau de a-și exprima voința în mod conștient și valabil (persoana cu handicap psihic, persoana în stare de beție completă, sub influența totală a stupefiantelor etc.). În aceste cazuri, făptuitorul trebuie să-și dea seama de situațiile în care se află persoana vătămată și cu toate acestea acționează pentru privarea ei de libertate.

Deși Constituția României, prin modul în care sunt prevăzute garanțiile care protejează dreptul la libertatea individuală și siguranța persoanei, face trimitere la libertate fizică, prin libertate individuală trebuie să înțelegem și libertatea psihică( morală), ceea ce presupune libertatea persoanei de a decide după propria voință, fără  limitări și ingerințe din partea altor persoane, de a-și manifesta voința în mod liber, dar și libertatea și integritatea sexuală.

Libertatea fizică și psihică sunt încălcate prin săvârșirea unor fapte incriminate de legea penală:amenințarea[70]( creează o stare de teamă, de neliniște,  atunci când i se aduce la cunostință că i se va produce un rău, adică că se va săvârși împotriva ei o infracțiune sau o faptă păgubitoare sau împotriva  unei rude apropiate), sclavia[71]( punerea sau ținerea în stare de sclavie a unei persoane și traficul de sclavi-sunt acțiuni care anihilează libertatea de voință și mișcare a sclavului, în urma căruia acesta devine un simplu obiect, iar făptuitorul îl tratează ca pe un bun material asupra căruia are un drept de proprietate și nu ca  o ființă umană), traficul de persoane [72]( acțiuni de recrutare, transportare, transferare, adăpostire, primirea a unei persoane în scopul exploatării ei, împotriva voinței ei sau prin inducere în eroare, profitând de imposibilitate de apărare sau de a-și exprima voința, prin oferirea de bani sau alte foloase pentru a obține acordul persoanei care are autoritate față de victimă), traficul de minori[73] (fapta de trafic vizează minori), supunerea la muncă forțată sau obligatorie[74] (supunerea unei persoane la prestarea unei munci împotriva voinței sale sau la o muncă obligatorie în alte cazuri decât cele permise de lege), proxenetismul[75] (determinarea la începerea sau continuarea prostituției prin constrângere), exploatarea cerșetoriei[76] (acțiuni de determinare a unui minor sau persoane cu dizabilități fizice sau psihice să apeleze în mod repetat la mila publicului pentru a cere ajutor material sau de a beneficia de foloase patrimoniale de pe urma acestei activități).O componentă a libertății psihice este și libertatea sexuală a persoanei, care este încălcată atunci când organul sexual ori corpul   persoanei  este obiectul unui act  sexual de orice natură.

Astfel , fapta de a avea un raport sexual, un act sexual anal sau oral  împotriva liberei sale voințe, adică prin constrângere, ca urmare a punerii persoanei în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința(inducerea stării de neputință fizică prin agresiune, de neputința psihică prin administrarea de alcool, de substanțe narcotice sau medicamente cu efect similar acestor substanțe), sau profitând de aceste stări, constituie infracțiunea de viol[77]. Se consideră că are loc o încălcare a acestei libertăți și este viol și  comiterea oricărui act de penetrare vaginală sau anală în condițiile mai sus-menționate, ceea ce nu presupune folosirea sexului făptuitorului.

Legea penală incriminează și orice act de natură sexuală, decât cele enumerate în cazul violului, dacă sunt comise prin constrângere, prin punerea persoanei în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința sau profitând de aceste stări( agresiunea sexuală),[78] raportul sexual și actul sexual oral sau anal  comise asupra unui minor cu consimțământul sau(actul sexual cu un minor),[79]comiterea unui act sexual de altă natură decât cel specific faptei de act sexual cu un minor  cu vârsta sub 13 ani, precum și determinarea lui să suporte ori să efectueze un astfel de act(coruperea sexuală a minorilor)[80], fapta unui major de a propune unui minor cu vârsta sub  13 ani, de a se întâlni pentru comiterea unei fapte mai sus-menționate(racolarea minorilor în scopuri sexuale).[81]

În cazul tuturor acestor infracțiuni, cercetarea se efectuează la sesizarea din oficiu a organului de urmărire penală sau a persoanei vătămate prin infracțiune și chiar pe baza unui denunț a oricărei persoane care a luat cunoștință de comiterea ei.

Legiuitorul a prevazut doua exceptii, cand urmarirea si tragerea la raspundere penala a faptuitorului este conditionata de formularea unei plangerii prealabile de catre persoana vatamata: violul in forma simpla si agresiunea sexuala in forma simpla.

În astfel de cazuri, dacă organul de urmărire penală s-a sesizat din oficiu sau a fost sesizat prin denunț, trebuie să cheme persoana vătămată și să o întrebe dacă formulează plângere prealabilă. În caz contrar, urmărirea penală nu poate continua și procesul penal va înceta față de făptuitor.

În cazul celorlate infracțiuni, pentru care nu se cere plângere prealabilă, persoana vătămată poate sesiza organul de urmărire penală, prin plângere.

Totodată, dacă persoana vătămată este minor cu vârsta sub 14 ani, plângerea sau  plângerea prealabilă se face de părinții săi, iar dacă are peste 14 ani, de către acesta, cu încuviințarea părinților săi[82].

Plângerea se poate face și de un soț pentru soțul persoană vătămată, sau de copilul major pentru părinții săi[83]. Această regulă nu este valabilă în cazul plângerii prealabile[84].

În afara acestor mandatari legali, plângerea penală și plângerea prealabilă se poate face și în baza unui mandat convențional(judiciar), care trebuie să rezulte dintr-o procură specială notarială[85].

În ipoteza în care cel care se prezintă la organul de urmărire penală să formuleze plângere sau plângere prealabilă nu este școlarizat, neștiind să scrie, plângerile formulate oral se consemnează într-un proces-verbal de acest organ.

Aceste reguli procedurale se aplică și denunțului, cu excepția formulării prin mandat convențional.

Încălcarea libertății individuale în componentele sale- libertatea fizică, libertatea psihică și sexuală și siguranța persoanei, atrage nu numai răspunderea penală, ci și civilă delictuală, în condițiile legii civile.

Persoana vătămată care a suferit o vătămare materială, fizică și morală poate solicita repararea acesteia, prin exercitarea acțiunii civile în procesul penal sau pe cale separată, la instanța civilă, solicitând plata de despăgubiri civile pentru prejudiciul material(lipsirea de veniturile salariale sau a câștigurilor  din activități profesionale sau de altă natură, suportarea de cheltuieli cu tratamentul medical pentru serviciile medicale sau psihologice efectuate, pentru internarea în unități spitalicești de specialitate pentru vindecarea traumelor fizice și/sau psihice,  ca urmare a privării de libertate, ținerii în sclavie, supunerii la muncă forțată sau obligatorie) și a prejudicului moral(compensarea bănească a suferințelor de ordin fizic și/sau psihic cauzate ca urmarea comiterii infracțiunilor mai sus-menționate).

c.Dreptul la apărare

Dreptul la apărare reprezintă unul din drepturile fundamentale, în lipsa căruia, dreptul de acces la justiție este inutil. Astfel, introducerea unei acțiuni pe rolul unei instanțe  în scopul recunoașterii unui drept încălcat este iluzorie, dacă în cursul procesului, partea nu are posibilitatea de a se apăra și de a face demersurile judiciare necesare câștigării procesului.

Constituția prevede că ”dreptul la apărare este garantat și că în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”[86]. În primul rând, dreptul la apărare aparține părților dintr-un proces, indiferent de natura acestuia și poate fi exercitat în nume propriu sau printr-o persoană calificată(avocat, consilier juridic etc.).

Asistarea de un avocat a părților, ales sau din oficiu se referă la asistarea părților în procesul penal, când părțile pot să-și aleagă avocatul care să le asiste/reprezinte în proces și la asistența unui avocat din oficiu, dacă partea nu și-a angajat un avocat și asistența este obligatorie.

Dreptul la apărare este prevăzut și în convențiile internaționale și reprezintă o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil[87].

În procesul penal, cazurile și condițiile în care asistența juridică este obligatorie sunt prevăzute de codul de procedură penală.

d.Dreptul la identitate

Constituția României precizează că statul  recunoaște și garantează  dreptul la identitate al persoanelor care aparțin minorităților naționale[88].

Dreptul la identitate constă în păstrarea, dezvoltarea şi  exprimarea identităţii  etnice, culturale, lingvistice şi religioase. Statul trebuie să adopte  măsuri de protecţie  pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale care  trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni romani.

 e.Libertatea de circulație

Constituția României reglementează în mod distinct, libertatea de circulație, fiind  o componentă a libertății fizice, parte a libertății individuale a persoanei.

Această reglementare distinctă se datorează semnificației aparte pe care legiuitorul constituant a înțeles să o dea acestei libertăți și să o considere ca o libertate  fundamentală a persoanei.

Astfel, textul prevede că dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat; fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară[89].

Legiuitorul a reglementat prin lege, regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate[90].

Potrivit acestei legi, ca regulă generală, este garantat dreptul de a călători în străinătate, de a emigra și de a reveni oricând în țară; nici o autoritate română nu îi poate interzice, în nici o situație, unui cetățean român să se reîntoarcă pe teritoriul României.

Cu toate acestea, dreptul la libera circulație în străinătate  poate fi suspendat sau supus unor restrângeri în cazurile și condițiile impuse de legea respectivă.

f.Dreptul la demnitate și la propria imagine

Deși nu are o reglementare constituțională explicită, recunoașterea și garantarea acestui drept rezultă din prevederea că, printre altele, dreptul la integriate fizică și psihică este garantat și că nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant[91].

Totodată, dreptul la demnitate și la propria imagine, prin însăși definiția lui,  reprezintă expresia libertății individuale, drept care este afectat atunci când se încalcă libertatea psihică a persoanei, prin acțiuni ce se circumscriu infracțiunilor menționate în analiza libertății individuale.

În dreptul intern, dreptul la demnitate este considerat un drept al personalității, în considerarea respectului datorat ființei umane, fiind interzisă orice acțiune prin care se aduce atingere onoarei și reputației, fără acordul titularului dreptului și cu depășirea limitelor permise de lege[92].

Totodată, dreptul la propria imagine interzice orice acțiune de reproducere în orice mod, a înfățișării fizice ori a vocii unei persoane, precum și de utilizare a acestora, fără acordul persoanei vizate și în afara limitelor permise de lege[93].

În dreptul internațional, cea mai relevantă normă este cea prevăzută în Convenția CEDO[94], care interzice într-o manieră absolută, orice acțiune prin care o persoană este supusa torturii, pedepselor sau tratamentelor umane ori degradante.

Conform jurisprudenței constante a CEDO, s-a statuat ca deținerea unor persoane private de libertate în penitenciare care nu respectă standardele la nivel european (Regulile Penitenciare Europene), este incompatibilă cu textul convenției și reprezintă o încălcare gravă a acesteia, pentru care persoanele afectate au dreptul la o reparație echitabilă, adică primirea unor despăgubiri civile pentru compensarea suferințelor de ordin fizic și psihic cauzate.

Cu toate acestea, legea națională, recunoaște dreptul persoanelor deținute în condiții contrare convenției, de a se adresa instanțelor naționale, cu acțiuni în despăgubire pentru a solicita plata unor sume de bani pentru încălcarea dreptului la demnitate și propria imagine[95].

 

g.Dreptul la inviolabilitatea domiciliului

Domiciliul trebuie privit ca spațiul în care persoana locuiește în mod statornic, în care se desfașoară relațiile sale private, familiale.

Având o deosebită importanță pentru desfașurarea în condiții normale a acestor relații, Constituția a ridicat la rangul de drept fundamental, inviolabilitatea domiciliului, în sensul că niciunei persoane nu-i este permis să pătrundă și să ramână în domiciulul altei persoane, fără consimțământul acesteia. Astfel, se prevede în constituție, că domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia[96].

Dispoziții privind inviolabilitatea domiciliului înâlnim și în codul civil[97], dar și în acte internaționale[98].

În materia inviolabilității domiciliului și a reședinței, protecția  persoanei nu se rezumă doar la spațiul, locuința care este menționată ca domiciliu sau reședința în actele oficiale de identitate, ci se extinde la orice locuință și chiar loc împrejmuit ce ține de acestea, fiind esențial ca persoana să locuiască efectiv și cu titlu permanent, legitim sau nelegitim. Astfel, se protejează domiciliul persoanei care folosește locuința, încăperea, dependința sa locul împrejmuit ținând de acestea, indiferent dacă are sau nu are un drept de proprietate, un dezmembrământ al acestui drept (uz, uzufruct, abitație), un drept de folosință rezultat dintr-o convenție civilă sau drept de administrare ori concesiune asupra acestora. Legea protejează simpla locuire a unei persoane chiar dacă aceasta este ilegitima (dobândită printr-o faptă ilicită), întrucât până la proba contrară a persoanei îndreptățită să folosească spațiul, se prezumă că are un titlu legitim în baza căruia  locuiește în locuință.

Așadar, în contextul prezentat, chiar și proprietarul sau titularul vreunui drept real din cele menționate nu poate “ să-și facă singur dreptate” și să pătrundă în locuință peste cel care o folosește, întrucât comite infracțiunea de violare de domiciliu.

Încălcarea inviolabilității domicililului constituie infracțiunea de violare de domiciliu[99] care atrage răspunderea penală a făptuitorului. Astfel, orice acțiune de pătrundere fără drept și în orice mod într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, fără consimțământul persoanei care le folosește constituie o ingerință în domiciliul unei persoane și se circumscrie infracțiunii precizate.

Întrucât persoana care folosește locuința, încăperea, dependința sau locul împrejmuit are libertatea absolută de a dispune asupra pătrunderii în ele, constituie faptă penală și refuzul făptuitorului de a le părăsi, la cererea expresă și neîndoielnică a acesteia, chiar și atunci când pătrunderea s-a făcut cu acordul său.

Așadar, și permisiunea rămânerii în locuință trebuie să se facă cu consimțământul persoanei care folosește spațiul, iar   ramânerea devine ilicită atunci când persoana care a permis pătrunderea, nu își mai dă acordul la un moment dat, pentru rămânerea în locuință.

Cu toate acestea, Constituția prevede excepții, adică situații în care pătrunderea sau ramânerea se pot face fără consimțământul persoanei care folosește spațiul:executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărârii judecătorești; înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; apărarea securității naționale sau a ordinii publice; prevenirea răspândirii unei epidemii.

Împotriva ocupării abuzive a locuinței sau a încăperii, a dependinței sau locului împrejmuit se poate acționa în justiție împotriva celor care au comis astfel de acte, atât pe cale penală (plângerea prealabilă pentru violare de domiciliu)[100], adresată organelor de cercetare ale poliției sau procurorului, cât și pe cale civilă, prin intermediul acțiunilor în evacuare prin procedura speciala prevazuta de legea civila, adresate instantelor civile[101].

Dacă pătrunderea fără drept în orice mod, se face în sediul în care o persoană fizică sau juridică își desfașoară activitatea profesională ori  refuză să le părăsească la cererea persoanei îndreptățite, fapta constituie infracțiunea de violare a sediului profesional[102].

 h.Dreptul la informație

Dreptul la informație este  un drept fundamental prevăzut în Constituția României[103] și nu poate fi îngrădit, ceea ce înseamnă că orice cetațean poate obține informații de interes public și nicio lege sau autoritate nu poate refuza furnizarea lor.

Deși textul constituțional nu definește noțiunea de interes public, trebuie să avem în vedere definițiile date de legea  privind furnizarea informațiilor de interes public, în care se precizează și condițiile și procedura de obținere a acestora[104].

De asemenea, în Constituție se impune obligația generală a autorităților publice care sunt depozitare ale informațiilor de interes public, de a furniza cetățenilor informații corecte privind treburile publice sau cele de interes personal, obligație care revine și mijloacelor de informare în masă, publice sau private[105].

Astfel, informațiile de interes public definite de lege și care trebuie furnizate solicitanților, sunt următoarele:

1. a) actele normative care reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţii sau instituţiei publice;
2. b) structura organizatorică, atribuţiile departamentelor, programul de funcţionare, programul de audienţe al autorităţii sau instituţiei publice;
3. c) numele şi prenumele persoanelor din conducerea autorităţii sau a instituţiei publice şi ale funcţionarului responsabil cu difuzarea informaţiilor publice;
4. d) coordonatele de contact ale autorităţii sau instituţiei publice, respectiv: denumirea, sediul, numerele de telefon, fax, adresa de e-mail şi adresa paginii de Internet;
5. e) sursele financiare, bugetul şi bilanţul contabil;
6. f) programele şi strategiile proprii;
7. g) lista cuprinzând documentele de interes public;
8. h) lista cuprinzând categoriile de documente produse şi/sau gestionate, potrivit legii;
9. i) modalităţile de contestare a deciziei autorităţii sau a instituţiei publice în situaţia în care persoana se considera vătămată în privinţa dreptului de acces la informaţiile de interes public solicitate.

După cum rezultă chiar din textul legii, oricărei persoane care a solicitat o informație de interes public și se consideră vătămată  de decizia autorității, i se recunoaște accesul la justiție, putând sa facă plângere la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărei rază teritorială domiciliază sau în a cărei raza teritorială se află sediul autorităţii ori al instituţiei publice.

Plângerea se face în termen de 30 de zile de la data expirării termenului in care trebuia sa i se comunice informatiile. Instanţa poate obliga autoritatea sau instituţia publică să furnizeze informaţiile de interes public solicitate şi să plătească daune morale şi/sau patrimoniale[106].

Totodată, în caz de  refuz explicit sau tacit al angajatului desemnat al unei autorităţi ori instituţii publice pentru aplicarea  legii, se poate depune reclamaţie la conducătorul autorităţii sau al instituţiei publice respective în termen de 30 de zile de la luarea la cunoştinţă de către persoana lezată.  Dacă după cercetarea administrativa reclamaţia se dovedeşte intemeiata, autoritatea va comunica informatiile solicitate, petitionarului.

Nu pot face obiectul informatiilor de interes public si sunt exceptate de la furnizare, solicitantilor:

1. a) informaţiile din domeniul apărării naţionale, siguranţei şi ordinii publice, dacă fac parte din categoriile informaţiilor clasificate, potrivit legii;
2. b) informaţiile privind deliberările autorităţilor, precum şi cele care privesc interesele economice şi politice ale României, dacă fac parte din categoria informaţiilor clasificate, potrivit legii;
3. c) informaţiile privind activităţile comerciale sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce atingere dreptului de proprietate intelectuală ori industrială, precum şi principiului concurentei loiale;
4. d) informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii;
5. e) informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare;
6. f) informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces;
7. g) informaţiile a căror publicare prejudiciază măsurile de protecţie a tinerilor.

 

1. Libertatea de exprimare

Libertatea de exprimare constituie expresia libertății omului  în relațiile interumane, posibilitatea de dezvoltare a personalității, prin exteriorizarea gândurilor, ideilor, opiniilor, a credințelor, a creațiilor intelectuale de orice fel (literare, artistice, etc.),  în mod liber, indiferent de forma de realizare (viu grai, in scris, prin imagini etc.) și care nu poate fi îngrădită în vreun fel. Această libertate este consacrată la nivel constituțional [107] și este în mod explicit prevăzută în actele internaționale[108].

Deși libertatea de exprimare este neîngrădită, acesta nu este absolută și manifestările prin care se prejudiciază  demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi  dreptul la propria imagine sunt interzise.[109]

Sub acest aspect, legea civilă recunoaște oricărei persoane dreptul la libera exprimare, dar acesta poate fi restrâns în cazurile și limitele prevăzute de lege[110].

Astfel, libertatea de exprimare nu poate încălca drepturile și libertățile altora(dreptul la demnitate, la onoare, la viața privată și la propria imagine), fiind considerate atingeri ale acestor drepturi, următoarele acțiuni:

1. a) difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;
2. b) difuzarea de materiale conţinând imagini privind o persoană aflată la tratament în unităţile de asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelorîndreptăţite;

c)difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparţin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.

De altfel, in Convenția CEDO, se recunoaște și garantează oricărei persoane libertatea de exprimare, cu mențiunea ca acest drept include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere, însă acest drept nu este absolut, întrucât textul convenției dispune că„Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Încălcarea drepturilor altor persoane prin exercitarea acestei libertăți poate să atragă sancțiuni de natură penală (infracțiunea de violare a vieții private-divulgarea de imagini către o altă persoană sau către public, dacă imaginile au fost captate fără drept și vizează o persoană aflată într-o locuință, încăpere sau dependință ținând de acestea) sau de natură civilă (acțiune în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciilor materiale și morale cauzate de încălcarea drepturilor la demnitate, onoare, viaţa particulară a persoanei şi dreptul la propria imagine).

În ambele cazuri, răspunderea penală/civilă este înlăturată dacă difuzarea imaginilor se face pentru a aduce la cunoștință comiterea unei infracțiuni sau pentru a dovedi o infracțiune (fie comisă de persoana vătămată, fie de un terț), fie pentru a releva fapte care prezintă interes public și care au semnificație pentru viața comunității și a căror difuzare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs acesteia[111].

În primul caz, răpsunderea penală se angajează ca urmare a plângerii prealabile adresată organului de cercetare al poliției sau procurorului[112].

În cazul acțiunii civile, persoana vătămată( prejudiciată) se adresează instanței civile competente, în raport de valoarea pretențiilor solicitate.

1. Dreptul de petiționare

În scopul exercitării drepturilor, libertăților sau intereselor legitime ori soluționării/rezolvării unor probleme de interes public, ce vizează comunitatea locală, persoanele fizice sau juridice(organizații legal constituite), pot adresa petiții autorităților publice în competența cărora intră soluționarea obiectului petiției, iar aceste autorități sunt obligate sa le comunice răspuns în termenele și condițiile legale.

Dreptul de petiționare contribuie la recunoașterea și apărarea drepturilor, libertăților cetățenești de către autoritățile publice și stimulează participarea lor, la soluționarea/ rezolvarea problemelor comunității locale. Condițiile de  exercitare a acestui drept sunt prevăzute în Constiuția României și pe larg, în actul normativ care reglementează formularea petițiilor[113].

Prin petiție se înțelege cererea, reclamația, sesizarea sau propunerea formulată în scris ori prin poșta electronică, pe care un cetățean sau o organizație legal constituită o poate adresa autorităților și instituțiilor publice centrale și locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale, companiilor și societăților naționale, societăților comerciale de interes județean sau local, precum și regiilor autonome, denumite în continuare autorități și instituții publice.

Ceea ce trebuie reținut este că petițiile anonime sau cele care nu cuprind datele de identificare ale petiționarului  nu pot fi luate în considerare și vor fi clasate de autoritatea cărora au fost   adresate.

Răspunsul trebuie comunicat de autoritățile publice în termen de 30 de zile de la înregistrarea petiției, termen ce poate fi prelungit cu 15 zile de către conducătorul autorității în cauză.

Deși ordonanța nu face vreo referire la refuzul autorității de a răspunde în termenele legale, este evident că împotriva refuzului de soluționare a petiției și chiar împotriva răspunsului, dacă petiționarul se consideră vătămat într-un drept recunoscut de lege, este garantat accesul la justiție, prin dreptul acestuia de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, în condițiile legii contenciosului administrativ.

Petiționarul poate solicita anularea actului care cuprinde răspunsul autorității sau poate solicita obligarea ei la emiterea răspunsului, neputându-se ca instanța de contencios să se substituie instanței și să formuleze răspuns în numele acesteia, întrucât s-ar încălca separația puterilor în stat.

k.Dreptul la viața privată

Dreptul la viața privată este unul din cele mai complexe drepturi fundamentale recunoscute de legislația internațională și națională, ca urmare a faptului că viața privată este partea esențială a ființei umane, ce are în componenta sa: viața intimă, viața personală, viața familială, dreptul la secretul corespondenței, inviolabilitatea domiciliului, dreptul la demnitate și la propria imagine, libertatea de exprimare,  libertatea individuală ( cu componentele sale), dreptul la viața și integritate fizică și psihică.

În sens strict, prin   viață privată  se înțelege  viața intimă, familială și privată, a cărei ocrotire cade în sarcina autorităților publice[114]. Dreptul la viața privată are o conotație mai largă în legea civilă, în care se precizează că „nimeni nu poate fi supus vreunei imixțiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sa, corespondența sa, decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege.

De asemenea, este interzisă utilizarea în orice mod a corespondenței, manuscriselor sau altor documente personale, precum și a informațiilor din viața privată a unei persoane, fără acordul sau și în alte scopuri decât cele permise de lege[115].

Sunt considerate încălcări ale vieții private următoarele acțiuni:

1. a) intrarea sau rămânerea fără drept în locuinţă sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal;
2. b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârşită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări;
3. c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat, fără acordul acesteia;
4. d) difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spaţiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod legal;
5. e) ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege;
6. f) difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;
7. g) difuzarea de materiale conţinând imagini privind o persoană aflată la tratament în unităţile de asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptăţite;
8. h) utilizarea, cu rea-credinţă, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană;
9. i) difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparţin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.

Încălcările dreptului la  viața  privată, sunt sancționate  atât din punct de vedere penal, cât și din punct de vedere civil delictual.

Astfel, acțiuni precum cele de fotografiere, captare sau înregistrare de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuință sau încăpere ori dependință ținând de aceasta sau a unei convorbiri private intra in sfera ilicitului penal, constituind infracțiunea de violare a vieții private, dacă acestea se efectuează fără drept[116].

Dacă aceste acțiuni sunt dispuse în mod provizoriu de către procuror în cursul unui proces penal, sau autorizate de un judecător de drepturi și libertăți, nu mai  constituie infracțiunea de violare a vieții private, întrucât aceste organe judiciare, pentru realizarea scopului penal, au dreptul să aducă atingere vieții private, însă în limitele necesare desfașurării instrucției penale[117].

În măsura în care organele judiciare, mai ales cele de urmărire penală, depășesc aceste limite, încălcarea dreptului la viața privată atrage răspunderea penală pentru infracțiunea de violare a vieții private.

Nu constituie o violare a vieții private și infracțiunea menționată, următoarele acțiuni săvârșite:

1. a)de către cel care a participat la întâlnirea cu persoana vătămată în cadrul căreia au fost surprinse sunetele, convorbirile sau imaginile, dacă justifică un interes legitim;
2. b)dacă persoana vătămată a acționat explicit cu intenția de a fi văzută ori auzită de făptuitor;
3. c)dacă făptuitorul surprinde săvârșirea unei infracțiuni sau contribuie la dovedirea săvârșirii unei infracțiuni;
4. d)dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificație pentru viața comunității și a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate.

În astfel de ipoteze, au prioritate acțiunea făptuitorului care justifică un interes legitim pentru difuzarea informațiilor referitoare la viața privată a persoanei vătămate, dacă  informațiile  au fost obținute direct de către făptuitor, urmând să se analizeze justețea interesului legitim invocat de acesta, în apărarea sa, dar și interesul public pentru dovedirea unei infracțiunii, fiind vorba de facilitarea instrucției penale pentru tragerea la răspundere penală a făptuitorului sau a altor persoane și pentru îndeplinirea sarcinilor statului de a preveni faptele penale și a sancționa pe cei care le comit.

În ipoteza de la pct. b, legiuitorul a avut în vedere faptul că  scopul urmărit de persoana vătămată este neechivoc și că de fapt, reprezintă un acord al acesteia la obținerea și difuzarea informațiilor vizând viața sa privată.

l.Dreptul la învățătură

Dobândirea cunoștințelor necesare obținerii unei calificări profesionale sau desfașurării oricărei activități producătoare de venituri necesare existenței ființei umane, impune pentru stat, obligația asigurării formelor de învățământ minime, la care au dreptul să participe cetățenii.

Dreptul la învățătură presupune dreptul cetățeanului de a se înscrie într-o unitate de învățământ și de a beneficia din partea persoanelor calificate, de cunoștințe elementare sau aprofundate pentru obținerea unei calificări profesionale.

De asemenea, contribuția prin muncă a cetățeanului la progresul și dezvoltarea societății, impune chiar o obligație a acestuia de a se înscrie într-o unitate de învățământ și de a dobândi cunoștințele necesare minime necesare pentru desfășurarea unei activități profesionale sau exercitarea unei ocupații, meserii etc.

Dacă pentru cetățean, există un drept la învățătură, pentru stat există o obligație corelativă, adică de a creea condițiile exercitării acestui drept.

La nivel constituțional, s-a prevăzut obligația statului de a asigura dreptul la învățătură prin mai multe forme de învățământ(învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare- învățământ profesional)[118].

La nivel de principiu constituțional se reglementează și faptul că învățământul se desfășoară în limba română, dar și  dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limba, urmand ca prin lege sa se stabilieasca cum se exercita acest drept[119].

Legea educației naționale prevede că persoanele aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să studieze şi să se instruiască în limba maternă, la toate nivelurile, tipurile şi formele de învăţământ preuniversitar, în condiţiile legii; in raport de necesitatile locale, la cererea parintilor sau tutorilor, se pot infiinta grupe, clase sau unităţi de învăţământ preuniversitar cu predare în limbile minorităţilor naţionale[120].

Așadar, pentru persoanele ce aparțin minorităților naționale, asigurarea învățământului în limba maternă se poate face la cererea părinților sau tutorilor copiilor care sunt înscriși la școală.

De asemenea, o altă condiție necesară este aceea de a se putea asigura personal calificat, cu competențe profesionale atestate în limba minorităților naționale, ceea este dificil de realizat în fiecare unitate școlară, în care sunt înscriși persoane ce aparțin unei minorități.

În acest sens, dacă sunt suficiente solicitări, într-o unitate școlară aflată în reședința de județ, trebuie să se asigure  învățământul în limba minorităților și condiții de transport pentru elevi sau condiții  de cazare în internate școlare, în incinta acestor unități.

În caz contrar, normele legale nu garantează decât formal, ipotetic,  acest drept al persoanelor care aparțin unei minorități, ceea ce înseamnă o încălcare a dreptului la învățătură al acestor persoane.

 

m.Dreptul la ocrotirea sănătății și la un mediu sănătos

Dezvoltarea economică a societății și în special, industrializarea activităților umane a accentuat preocuparea pentru protejarea mediului înconjurător și menținerea sănătății cetățenilor, afectați de fenomenul poluării, ceea ce a creat noțiunea de drept la ocrotirea sănătății și la un mediu sănătos, prevăzut chiar în legea fundamentală[121].

Cele două drepturi sunt distincte, însă au legătură între ele, dat fiind că se poate susține că se ocrotește sănătatea dacă se ocrotește și mediul înconjurător.

Ocrotirea sănătății impune statului organizarea sistemului de sănătate, în ceea ce privește asigurarea serviciilor de asistență medicală, de asigurări sociale de sănătate, a ocupării profesiilor medicale și a reglementării activităților medicale, a măsurilor de protecție a persoanelor cu afecțiuni speciale, boli incurabile, a persoanelor cu dizabilități fizice sau psihice.

Totodată, pentru asigurarea igienei și a sănătății publice, statul trebuie să asigure unități spitalicești care să răspundă oricărei nevoi umane și controlului modului în care acestea sunt întreținute și personalul medical își îndeplinește activitățile medicale[122].

Dreptul la un mediu sănătos impune statului asigurarea unui cadrul legal pentru  ca mediul înconjurător să fie cât mai puțin afectat de poluare, dar și obligația fiecărui cetățean de a proteja și ameliora mediul înconjurător, prin acțiuni de ecologizare, dar și prin conștientizarea necesității de a se comporta într-un mod care să aibă ca efect menținerea unui mediu sănătos.

Pentru asigurarea unui mediu de viaţă sănătos, autorităţile administraţiei publice locale, precum şi, după caz, persoanele fizice şi juridice au următoarele obligaţii:

1. a) să îmbunătăţească microclimatul localităţilor, prin amenajarea şi întreţinerea izvoarelor şi a luciilor de apă din interiorul şi din zonele limitrofe acestora, să înfrumuseţeze şi să protejeze peisajul, să menţină curăţenia stradală;
2. b) să prevadă, la elaborarea planurilor de urbanism şi amenajarea teritoriului, măsuri de menţinere şi ameliorare a fondului peisagistic natural şi antropic al fiecărei zone şi localităţi, condiţii de refacere peisagistică şi ecologică a zonelor deteriorate, măsuri de protecţie sanitară a captărilor de apă potabilă şi lucrări de apărare împotriva inundaţiilor;
3. c) să respecte prevederile din planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului privind amplasarea obiectivelor industriale, a căilor şi mijloacelor de transport, a reţelelor de canalizare, a staţiilor de epurare, a depozitelor de deşeuri menajere, stradale şi industriale şi a altor obiective şi activităţi, fără a prejudicia ambientul, spaţiile de odihnă, tratament şi recreere, starea de sănătate şi de confort a populatiei.[123]

 n.Libertatea întrunirilor și dreptul de asociere

Din libertatea individuală și libertatea de exprimare a persoanei a luat naștere și libertatea întrunirilor și dreptul de asociere, care se materializează în posibilitatea de a organiza și/sau de a participa la  mitinguri, demonstraţii, procesiuni sau orice alte întruniri care  sunt libere şi se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme[124].

Promovarea idealurilor sociale, politice, protejarea drepturilor și intereselor economice, profesionale sau de altă natură, se poate realiza și prin forme organizate, denumite partide politice, sindicate, asociații profesionale și alte forme de asociere, caz în care s-a recunoscut dreptul la asociere al persoanei, ca fiind posibilitatea de a iniția, organiza sau adera la astfel de forme.

Dreptul de asociere și libertatea întrunirilor sunt recunoscute și la nivel internațional, ca drepturi fundamentale ale omului[125].

Toate formele de asociere sunt  garantate de stat și sunt  reglementate prin legi organice, în care se prevede modul de înființare,   funcționare și de organizare a activităților specifice[126].

Cu toate acestea, dreptul de asociere nu este absolut, fiind limitat în anumite cazuri, în considerarea funcțiilor deținute de anumite persoane(nu pot face parte din partide politice,  judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică.[127]

 o.Dreptul la munca și la protecție socială

Munca reprezintă singura formă liciăa de obținere a veniturilor necesare asigurării existenței umane. Statul nu recunoaște munca ilicită, desfășurată în afara cadrului legal, mai ales în scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale ce revine fiecărui cetățean.

De aceea, s-a reglementat la nivel constituțional, dreptul la munca ca fiind facultatea oricărei persoane de a munci pentru a obține venituri necesare traiului zilnic, drept care nu poate fi îngrădit și care presupune și libertatea alegerii meseriei, a profesiei sau ocupației sau a locului de muncă[128].

Dreptul la muncă presupune desfășurarea unor activități în favoarea unei alte persoane(angajator), care trebuie să asigure măsuri de protecție a salariatului, ceea ce se numește dreptul la protecția socială.

Acest drept privește  securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege.[129]

Condițiile de exercitare a dreptului la munca sunt pe larg, reglementate în codul muncii, în ceea ce privește vârsta minimă de a munci(capacitatea de muncă), încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractului de muncă, programul de lucru, drepturile și obligațiile salariatului și ale angajatorului, concedierea( individuală și colectivă), timpul de muncă și timpul de odihnă, categoriile de concedii ale salariatului( concediul de odihnă anual, concediul pentru formare profesională),  salariul minim brut pe țară,  sănătatea și securitatea în muncă, protecția salariaților prin servicii medicale[130].

 Dreptul la grevă

Pentru apărarea intereselor profesionale, economice și sociale, salariații au dreptul la grevă[131]. Greva înseamnă încetarea voluntară şi colectivă a lucrului de către salariaţi[132].

Deși exercitarea acestui drept este liberă și nici un salariat nu poate fi constrâns să nu participe la grevă,[133] salariații trebuie să respecte condițiile și limitele impuse prin lege, în ceea ce privește desfașurarea grevei.

Trebuie reținut ca fapta persoanei care, prin amenințări ori prin violențe, împiedică ori obligă un angajat sau un grup de angajati să participe la grevă ori să muncească în timpul grevei constituie infracțiune[134] care se cercetează la sesizarea din oficiu a organului de urmărire penală sau la plângerea persoanei  vătămate căreia i s-a încălcat dreptul la grevă.

Pe de altă parte, sunt categorii profesionale cărora prin constituție li se interzice acest drept, în considerarea prerogativelor autorităților publice în care sunt încadrați ca  salariați.[135]

Pentru alte categorii, este interzisă greva  pe perioada derulării misiunii[136], ori greva nu poate fi totală, trebuind să se asigure în mod parțial, serviciile ce cad în sarcina instituțiilor la care salariații au declarat greva[137].

1. Dreptul la moștenire

Dreptul la moștenire este indisolubil legat de dreptul de proprietate pe care îl are orice persoană asupra bunurilor cuprinse în patrimoniul său.

Indiferent de natura bunurilor, dreptul de proprietate este într-o conexiune directă cu persoana fizică, nefiind de conceput existența vreunui drept, în lipsa acesteia.

De aceea, moartea fizică sau constatarea pe cale judecătorească a morții  persoanei fizice, pune în discuție problema transmiterii patrimoniului său.

În acest context, a luat naștere dreptul la  moștenire, ca fiind facultatea recunoscută chiar de Constituție,[138] persoanelor care au calitatea de moștenitori legali/ testamentari,  de a li se transmite patrimoniul persoanei decedate, în considerarea relației de rudenie cu aceasta sau potrivit voinței sale, care poate dispune de patrimoniul sau, în mod liber, în timpul vieții.

Legea civilă reglementează în detaliu, formele moștenirii, categoriile de moștenitori legali(clasele de moștenitori), dreptul de opțiune succesorală ( acceptarea și renunțarea la moștenire), cotele succesorale ce revin fiecărui moștenitor legal (partea din moștenire), dezbaterea moștenirii în vederea emiterii certificatului de moștenitor, împărțirea între moștenitori a bunurilor succesorale, suportarea datoriilor moștenirii[139].

   În esență, dreptul de moștenire ia naștere la data  deschiderii succesiunii, care are loc la data decesului persoanei fizice sau la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de declarare a morții[140].

Moștenirea este de două feluri: legală sau testamentară, fiind posibil să subziste ambele feluri cu prilejul exercitării dreptului de moștenire.

Dacă defunctul(persoana decedată) a lasat un testament, va subzista moștenirea legală(bunurile revin moștenitorilor legali) și moștenirea testamentară (în baza testamentului, bunurile menționate în testament revin persoanei desemnate de defunct).        Totodată, poate exista numai moștenirea testamentară, dacă defunctul a dispus ca toate bunurile să revină unei persoane sau mai multor persoane și printre moștenitori legali nu există moștenitori rezervatari.

De asemenea, dacă nu există nici moștenitori legali și nici moștenitori testamentari, bunurile rămase de pe urma defunctului revin unităților administrativ-teritoriale( comună,oraș, municipiu), pe raza căruia se află acestea.

Este de menționat faptul că un prezumtiv moștenitor, pentru a putea moșteni, trebuie să existe la data decesului defunctului; în caz contrar nu poate moșteni,întrucât nu are capacitate de folosință[141].

Totodată, nimeni nu poate fi obligat să moștenească bunurile defunctului, indiferent că este vorba de moștenire legală sau testamentară,  situație în care posibilii moștenitori au dreptul de opțiune succesorală, adică de a-și exprima voința dacă acceptă moștenirea sau renunță la ea[142]. De la data deschiderii moștenirii, posibilii moștenitori au la dispoziție 1 an, pentru a-și exprima voința, adică pentru a accepta sau renunța la moștenire.

Neexercitarea acestui drept în termenul indicat, creează o prezumție de renunțare la moștenire, care produce efecte definitive dacă cel care este chemat la moștenire nu dovedește că a acceptat în termen, moștenirea[143].

Cu această excepție, renunțarea trebuie să fie expresă și exprimată prin act autentic în fața notarului sau a misiunilor diplomatice ale României, în străinătate[144].

Efectele acceptării moștenirii produc efecte retroactive, încă de la data deschiderii  moștenirii, iar renunțarea la moștenire are ca efect considerarea renunțătorului că nu a fost niciodată moștenitor; cota din moștenire ce revenea acestuia, profita celor pe care i-ar fi înlăturat sau celor ale căror cote ar fi fost micșorate dacă ar fi  acceptat  moștenirea[145].

Dezbaterea moștenirii se face pe cale administrativă, în fața notarului public care are competența în raport cu localitatea în care defunctul a avut ultimul domiciliu, care eliberează certificatul de moștenitor ce face dovada calității de moștenitor(legal sau testamentar), a dreptului de proprietate al moștenitorilor asupra bunurilor moștenite și a cotelor de moștenire pe care le are fiecare[146].

   Eliberarea certificatului de moștenitor este condiționată de înțelegerea moștenitorilor acceptanți cu privire la bunurile care fac parte din moștenire, a calității lor și a cotelor ce le revin.

Ceea ce trebuie reținut este că, categoriile de moștenitori legali și cotele legale din moștenire sunt prevăzute de legea civilă.

În caz de divergență, notarul va suspenda procedura notarială și va îndruma moștenitorii să se adrese instanței pentru soluționarea  procedurii succesorale.

După emiterea certificatului de moștenitor, este posibil ca moștenitorii să se înțeleagă cu privire la împărțirea bunurilor menționate în acest act, caz în care pot încheia un act de partaj voluntar în fața notarului public, în care se va stabili care sunt bunurile și cum au fost atribuite fiecărui moștenitor.

În caz de neînțelegere, moștenitorii trebuie să solicite partajul succesoral, adică împărțirea bunurilor pe cale judecătorească, sens în care oricare dintre ei, poate să cheme în judecată pe ceilalți și să ceară împărțirea bunurilor de către instanța, potrivit unor criterii de atribuire legale.

Moștenitorii legali sunt împărțiți în mai multe clase de moștenitori, iar dreptul la moștenire există în ordinea claselor. Astfel, vin la moștenire, moștenitorii din prima clasă și dacă nu există, vin cei din clasa a doua și așa mai departe, până la ultima clasa.

Trebuie reținut că sțtul supraviețuitor al defunctului este tot moștenitor legal, are o cotă succesorală distinctă  și vine la moștenire în concurs cu orice clasă de moștenitori și dacă nu există vreun moștenitor din cele patru clase, acesta culege întreaga moștenire[147].      Prin a nu exista moștenitori înseamnă că nu există fizic sau posibilii moștenitori au renunțat la moștenire ori că sunt  nedemni de a moșteni (nedemnitatea intervine pentru săvârșirea de fapte reprobabile împotriva defunctului).

Clasa I de moștenitori cuprinde: copii defunctului și urmașii lor în linie dreaptă, în mod nelimitat.

Clasa II de moștenitori cuprinde:tatăl și mama defunctului, frații și surorile defunctului și urmașii acestora din urmă, până la gradul al IV-lea; dacă nici tatăl și nici mama nu vin la moștenire, frații și surorile vor culege întreaga moștenire, iar dacă aceștia nu vin la moștenire, ea va fi culeasă de tatăl și mama defunctului sau numai de unul dintre ei.

Clasa  III de moștenitori cuprinde: rudele în linie dreaptă ale defunctului, pe linie descendentă, cu excepția părinților( bunici, străbunici).

Clasa IV de moștenitori cuprinde: rudele colaterale ale defunctului până la gradul al IV lea inclusiv, cu excepția fraților și surorilor și a descendenților lor, până la gradul al IV lea( unchi, mătușe ale defunctului).

 

r.Dreptul la pensie

Dreptul la pensie este considerat un drept fundamental al persoanei,[148]prin prisma obligației statului de a asigura măsuri de protecție socială, printre care și aceea de a asigura un nivel de trai decent, persoanei care a fost încadrată în muncă și a contribuit pe o durată minimă obligatorie, la constituirea fondului de asigurări sociale, din care se achită cuantumul pensiei.

De altfel, dreptul la pensie nu este prevăzut ca un drept distinct în Constituție, cum sunt prevăzute alte drepturi sau libertăți cetățenești, dar este menționat în capitolul II-Drepturi și libertăți fundamentale- ce presupune o obligație a statului de a plăti o sumă de bani numită  pensie, de la data la care persoana încadrată în muncă se retrage din activitate și până la încetarea ei din viață.

Prin legea specială se stabilesc condițiile de pensionare(categorii profesionale, perioada minimă de cotizare, vechimea în muncă, vârsta minima de pensionare, pensionarea anticipată și pe caz de boală etc.).[149]

Trebuie precizat că dreptul la pensie poate fi exercitat la îndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute de lege și se referă atât la dreptul de a obține o decizie de pensionare emisă de autoritatea publică competentă (Casele de Pensii Județene), cât și la un cuantum al pensiei ce este stabilit prin acea decizie.

Refuzul caselor de pensii de a emite decizia în termenul  legal, socotit de la depunerea cererii de pensionare, dar și decizia de pensionare în ceea ce privește conținutul sau, pot fi atacate cu contestație pe cale ierahica(Comisia Centrală de Contestații din cadrul Casei Naționale de Pensii Publice) și ulterior, la instanța de judecată competentă (tribunalul de la domiciliul reclamantului), fiind asigurat astfel, accesul la justiție.

 

s.Dreptul la nume

Orice persoana are dreptul la numele dobândit, conform legii.Numele este compus din numele de familie și prenume.[150]

Numele de familie se dobândește prin efectul filiației, ce rezultă din faptul nașterii și este legătura de sânge dintre mama și tatăl  și copilul născut, în baza căruia copilul va purta numele de familie al părinților.[151]

Numele de familie dobândit prin filiație se poate modifica ulterior, ca efect al căsătoriei, anulării acesteia, desfacerii căsătoriei prin divorț, adopției, contestării recunoașterii de paternitate sau de maternitate, stabilirii maternității sau paternității,  tăgadei de paternitate.

Față de tată, filiația se stabilește în baza prezumției de paternitate dacă este vorba de tatăl din căsătorie și prin recunoaștere sau prin hotărâre de stabilire a paternității, dacă este vorba de tatăl din afara căsătoriei.

Numele de familie  poate fi schimbat si pe cale administrativa, conform procedurii legale(in principiu, schimbarea poate fi facuta in cazul numelor sau prenumelor care exprima deradere, sunt ridicole sau indecente si sunt de natura a creea prejudicii de imagine sau de alta natura,  persoanei care il poarta).[152]

Prenumele se stabilește de către părinți la data înregistrării nașterii copilului nou născut, pe baza declarației acestora; este interzisă înregistrarea declarației în care a fost menționat un prenume indecent, ridicol, de natură a afecta ordinea publică și bunele moravuri ori interesele copilului[153].

Pe baza declarației de naștere și a certificatului constatator al nașterii emis de unitatea medicală în care a născut mama sau dacă nu a născut într-o astfel de unitate, medicul de familie al oricărui părinte ori serviciul de ambulanță dacă acesta a fost solicitat și s-a prezentat la locuința mamei, se înregistrează nașterea copilului.

Prin dispoziția primarului localității în care a fost găsit copilul ori s-a constatat că este părăsit, se stabilește numele de familie și prenumele copilului găsit, născut din părinți necunoscuți, a celui părăsit de către mama în spital și a cărei identitate nu a fost stabilită în termenul legal.[154]

 t.Dreptul la domiciliu și reședință

Dreptul la domiciliu și reședință nu are o predevere expresă în constituție, ci doar în legea civilă, însă se face referire la existența dreptului respectiv, fiind o expresie a libertății de circulație.[155]

Astfel, textul citat precizează că „fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară”[…].

Legea civilă reia aceste dispoziții, însă prevede și dreptul cetățeanului român de a-și stabili domiciliul și reședința, în mod liber, atât în țară cât și în străinătate, dar și de a-și schimba domiciliul sau reședința.[156]

Legea prevede posibilitatea persoanei  de a avea un singur domiciliu sau reședință în același timp, chiar dacă  deține mai multe locuințe.

Noțiunea de domiciliu este strâns legată de necesitatea localizării persoanei într-un anumit loc, cu scopul exercitării drepturilor și îndeplinirii obligațiilor sale rezultate din convenții sau din lege[157].

Alegerea domiciului și a reședinței sau schimbarea lor, deși este liberă, adică după voința persoanei, manifestarea sa de voință nu este absolută, trebuind să îndeplinească condițiile prevăzute de legea specială pentru stabilirea domiciliului/reședinței  la o anumită locuință.

Dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate emisă de autoritatea competentă (serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor).[158]

u.Drepturile rezultate din căsătorie și logodnă

Legea fundamentală protejează familia (celula de bază a societății),  ca fiind  una din modalitățile de perpetuare a speciei și de dezvoltare a relațiilor interumane, prin reglementarea modului de constituire, adică ca reprezentând căsătoria liber consimțită dintre soți, pe egalitatea dintre ei și prin obligația lor de  a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor[159].

De asemenea, legea civilă instituie o obligație generală în sarcina statului de a încuraja și sprijini, prin măsuri economice și sociale, încheierea căsătoriei, precum și dezvoltarea și consolidarea familiei.

În vederea întemeierii familiei, legea a prevăzut și dreptul soților( bărbat și femeie) de a se căsători și drepturile și obligațiile reciproce rezultate din căsătorie.[160]

Exercitarea acestui drept nu se poate face în orice mod, întrucât încheierea căsătoriei presupune o anumită vârstă a viitorilor soți, pentru a exista o dezvoltare fizică și intelectuală suficientă pentru ca aceștia să-și poată asuma obligațiile legale și mai ales,  obligațiile  de sprijin moral și material și de creștere și educare a copiilor.

Așadar, vârsta minimă a viitorilor soți trebuie să fie cea a majoratului(18 ani) sau pentru motive temeinice (legea nu le stabilește), minorul de 16 ani se poate căsători dacă are un aviz medical favorabil, are încuviințarea părinților sau a tutorelui  și autorizarea instanței.

Aceste trei condiții prealabile sunt cumulative, ceea ce însemna că lipsa uneia, constituie un impediment pentru încheierea căsătoriei. Dacă părinții refuză să-și dea încuviințarea, instanța  poate suplini acordul lor, luând în calcul interesul minorului.

În lipsa părintelui decedat sau care nu–și poate manifesta voința în mod  valabil( incapacitate psihică rezultată dintr-o boală mintală), este suficientă încuviințarea celuilalt părinte.

Acest acord este suficient și dacă doar unul din părinți exercită autoritatea părintească în baza unei hotărâri judecătorești, iar dacă nu există părinți sau tutore, este necesară încuviințarea autorității sau persoanei care exercită drepturile minorului.

Căsătoria este interzisă între și pentru :

1. a) rudele în linie dreaptă ( copii-părinți-bunici) și în linie colaterală până la gradul IV inclusiv( frați și surori, veri primari), cu excepția rudelor colaterale de grad IV, care pentru motive temeinice, pe baza unui aviz medical, cu autorizarea instanței;b) tutore și persoana minoră care se află sub tutela; c) alinenatul mintal și debilul mintal; d) între persoane de același sex, iar dacă sunt încheiate în străinătate de un cetățean român, nu este recunoscută în România; e)de către o persoană deja căsătorită (infracțiune de bigamie prevăzută în codul penal[161] și se pedepsește și persoana necăsătorită dacă stia că cealaltă este căsătorită).

Căsătoria încheiată cu nerespectarea condițiilor de fond sau de formă prevăzute poate fi anulată, pe cale judecătorească. Astfel, căsătoria este lovită de nulitate absolută:[162]

-lipsește consimțământul oricărui soț sau acesta nu este liber;

-în caz de bigamie;

-se încheie între rude în linie dreaptă sau colaterală în gradul IV inclusiv;

-se încheie de un debil sau alienat mintal;

-dacă vreunul dintre soți nu se prezintă la sediul primăriei pentru a-și da consimțământul în mod public, în prezența a 2 martori și în fața ofițerului de stare civilă;

-se încheie de un minor cu vârsta sub 16 ani(nulitatea se acoperă dacă între timp, soțul/soții au împlinit 18 ani sau soția a rămas însărcinată sau a născut);

-căsătoria fictivă (încheiată în alte scopuri decât întemeierea unei familii); nulitatea se acoperă dacă până la darea unei hotărâri definitive, a intervenit conviețuirea soților, soția a născut sau a rămas însărcinată ori au trecut 2 ani de la încheierea ei.

Căsătoria poate fi anulată în următoarele condiții:[163]

– lipsa încuviințărilor sau a autorizărilor mai sus-menționate; nulitatea se acoperă dacă acestea  se obțin până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești;

– vicierea consimțământului soțului/soților(numai soțul în cauză poate cere anularea);

-lipsa discernământului ambilor sau unuia din soți la data consimțământului la încheierea căsătoriei;

– căsătoria încheiată între tutore și persoana minoră de sub tutela sa.

 

1.Drepturile și îndatoririle soților

Ca regulă, în toate problemele căsătoriei, soții hotărăsc de comun acord.[164]

Între soți, trebuie să existe respect, fidelitate și sprijin moral,  obligația de a locui împreună (pot locui separat pentru motive temeinice); niciun soț nu poate cenzura corespondența, relațiile sociale sau alegerea profesiei celuilat soț; sunt obligați să poarte numele declarat la căsătorie.[165]

Locuința familiei este locuința comună a soților sau în lipsă, locuința soțului la care sunt copiii.

2.Regimul matrimonial al soților

Regimul matrimonial se referă la situația bunurilor dobândite de soți înainte de încheierea căsătoriei, a bunurilor dobândite de fiecare în timpul căsătoriei și ulterior încetării căsătoriei, prin una din cauzele de încetare a căsătoriei (constatarea nulității, anularea, moartea fizică sau constatarea pe cale judecătorească, desfacerea căsătoriei prin divorț).

Soții pot încheia convenții  matrimoniale, încă dinainte de încheierea căsătoriei prin care pot alege regimul matrimonial valabil în timpul căsătoriei.

Astfel, regimul matrimonial este de trei feluri:

–comunitatea legală (bunurile dobândite de oricare soț, de la data dobândirii, sunt bunuri comune aflate în proprietate codevalmasa a soților), cu excepția bunurilor considerate proprii ale fiecărui soț,  în baza legii( bunurile dobândite prin moștenire legală, testament sau donație, numai dacă în cazul ultimelor două situații nu s-a prevăzut de testator sau donator să fie comune); bunurile de uz personal, cele necesare exercitării profesiei unuia dintre soți, drepturile de creație intelectuală și foloasele obținute din valorificarea lor; premiile, recompensele, manuscrisele științifice sau literare, proiectele de invenții și altele asemenea; sumele sau bunurile primite care înlocuiesc un bun propriu sau primit în schimbul unui astfel de bun;fructele bunurilor proprii, despăgubirile/indemnizațiile primite de oricare soț pentru acoperirea unui prejudiciu material sau moral cauzat acestuia[166].

  –separația de bunuri(fiecare soț este proprietar exclusiv în privința bunurilor dobândite înainte de căsătorie, precum și a celor dobândite în nume propriu după încheierea căsătoriei); bunurile dobândite împreuna sunt în coproprietate pe cote-părți;[167]

–comunitatea convențională (prin convenție matrimonială se stabilește situația juridică a anumitor categorii de bunuri, ca fiind comune sau proprii, dinainte de căsătorie și din timpul ei);[168]

Ulterior, după trecerea a cel puțin 1 an de la încheierea căsătoriei, soții pot modifica regimul matrimonial cu un alt regim matrimonial[169].

 3.Desfacerea căsătoriei prin divorț

Printre altele, Constituția României prevede posibilitatea de desfacere a căsătoriei, însă condițiile  se stabilesc prin lege[170].

Căsătoria se desface prin divorț, în cazurile și condițiile enumerate în legea civilă.

Căile procedurale sunt administrative (în fața notarului sau ofițerului de stare civilă) sau judecătorești(în fața instanței de judecată).

Procedura administrativă este condiționată de acordul liber, prealabil și scris al ambilor soți, care în mod personal, sau prin mandatar cu procură specială și autentică, trebuie să se prezinte în fața notarului sau ofițerului de stare civilă și să semneze cererea de divorț.

De asemenea, acordul soților trebuie să existe și cu privire la toate problemele accesorii desfacerii căsătoriei: numele de familie pe care soții  îl poartă după divorț; exercitarea autorității părintești de către ambii părinți; stabilirea locuinței copiilor după divorț;modalitatea de păstrare a legăturilor personale cu copii de către părintele la care nu se află copiii, contribuția părinților la cheltuielile de creștere a copiilor.

După înregistrarea cererii, se stabilește un termen de 30 de zile de reflecție, urmând ca la expirarea lui, soții să se prezinte și dacă stăruie în divorț, ofițerul sau notarul va elibera un certificat de divorț.

Soții pot divorța și pe cale judecătorească, dacă există acordul acestora, caz în care cererea se semnează și depune de aceștia, la instanța competentă sau prin acordul lor, la cererea unuia dintre ei acceptată de celălalt soț[171].

În lipsa acordului, divorțul se poate cere  numai pe cale judecătorească, caz în care fiecare soț poate introduce o acțiune civilă, prin care poate solicita desfacerea căsătoriei, invocând motivele pentru care raporturile dintre ei  sunt iremediabil vătămate și continuarea căsătoriei este imposibilă.

Legea civilă enumeră motivele de divorț: motive temeinice pentru care  raporturile dintre soți sunt iremediabil vătămate și continuarea căsătoriei este imposibilă; la cererea unuia din soți, după o separare în fapt de cel puțin 2 ani; la cererea soțului a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei[172].

v.Drepturile și îndatoririle  părintești

Noțiunea de familie include și copiii minori născuți în timpul căsătoriei, față de care părinții au îndatorirea de a asigura creșterea și educarea lor.

Deși nu se încadrează în această noțiune, copii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie, dar și cu copiii adoptați, fapt pentru care,  față de părinții din afara căsătoriei și de adoptatori există aceiași îndatorire[173].

În baza acestei îndatoriri, copii nu pot fi separați de părinții săi, fără acordul acestora, cu excepția situațiilor în care însăși părinții nu-și respectă îndatorirea de creștere și educare, sau primejduiesc dezvoltarea fizică și intelectuală a copiilor lor[174].

De aceea, orice măsură sau decizie pe care o iau părinții cu privire la copiii lor minori, trebuie să respecte interesul superior al copilului[175].

   Tatăl unui copil conceput și născut  în afara căsătoriei are dreptul de a-l recunoaște, pe cale voluntară, la serviciul comunitar local de evidență a persoanelor, prin înscris autentic dat în fața notarului sau prin testament[176].

În sarcina părinților, există obligația de a creşte copilul în condiţii care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială în mod armonios.

Pentru realizarea acestei obligatii,  părinţii trebuie :

1. a) să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea;
2. b) să prezinte şi să permită informarea şi lămurirea copilului despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia ;
3. c) să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului;
4. d) să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului.[177]

   Măsurile disciplinare nu pot să aducă atingere demnității copilului, fiind interzise măsuri de genul pedepselor fizice, de natură să afecteze dezvoltarea fizică, psihică și starea emoțională a acestuia.

Părinții au dreptul să îndrume copilul cu privire la alegerea unei religii, potrivit convingerilor lor, dar ținând seama și de opinia, vârsta și gradul de maturitate al acestuia, fără a-i putea impune o anumită religie sau cult religios[178].

Părinții aleg prenumele și dacă este cazul, numele de familie al copilului.

Părinții au dreptul și obligația de supraveghere a copilului minor și pot numai pentru motive întemeiate (afectarea dezvoltării sale intelectuale), să împiedice corespondența și legăturile sale personale, dacă copilul are sub 14 ani[179].

Părinții pot cere înapoierea copilului de la orice persoană, iar în caz de litigiu, se pot adresa instanței, dacă reținerea copilului este fără drept[180].

În cazul în care nu locuiesc împreună, de comun acord, părinții stabilesc locuința copilului și dacă ei nu  se înțeleg, va decide instanța,  după ce ascultă părinți, copilul și are în vedere raportul de ancheta psihosocială.

Părintele la care nu locuiește copilul are dreptul de a avea legături personale, la locuința acestuia sau prin luarea minorului în locuința sa, conform unui program convenit de părinți, iar în caz de  neînțelegere, stabilit de instanță, la cererea acestui părinte.

Parinti au obligatia de a da intretinere minorului, asigurandu-i cele necesare traiului, educatia, invatatura si pregatirea sa profesionala, chiar si atunci cand minorul are venituri proprii,  dar care sunt neindestulatoare.[181]

Părinții nu au vreun drept asupra bunurilor copilului, în afara dreptului de moștenire și întreținere[182].

În ipoteza în care părinții comit fapte prin care pun în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului,  prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtare abuzivă, prin neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului, la cererea autorităților administrației publice cu atribuții în domeniul protecției copilului se poate cere  instanței, decăderea acestora din  exercițiul drepturilor părintești[183].

   Decăderea poate fi totală (vizează toate drepturile părintești și toți copii minori) sau parțială ( anumite drepturi sau numai față de un copil sau anumiți copii), însă  ea nu produce efecte asupra obligației de întreținere a părinților care subzistă în continuare[184].

Atunci când încetează motivele decăderii, instanța redă părintelui decăzut, exercițiul drepturilor părintești, moment în care până la pronunțarea hotărârii, se poate încuviința ca acest parinte să aibă legături personale cu minorul.

O obligație importantă a părinților este aceea a întreținerii pe care părintii trebuie să o presteze față de copii lor minori și chiar majori, până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de 26 de ani.

Obligația de întreținere subzistă în sarcina părinților, chiar dacă minorul are bunuri, dacă se află în nevoie și dacă acesta nu se poate întreține din munca sa[185].

Întinderea obligației se stabilește în raport cu nevoile celui care o cere și cu mijloacele celui care urmează să o plătească.

În cazul părintelui, cuantumul obligației este de până la ¼ în cazul unui singur copil, 1/3 în cazul a doi copii și ½ în cazul a trei sau mai mulți copii.

Indiferent de numărul persoanelor beneficiare ale întreținerii, cuantumul ei nu poate depași ½ din veniturile nete lunare ale celui care trebuie să o plătească.[186]

Obligația de întreținere, ca regulă, se prestează în natură, prin asigurarea celor necesare traiului. Dacă părintele refuză prestarea în natură, ea se stabilește pe cale judecătorească, în limitele mai sus menționate, sub forma unei sume de bani, din venitul net lunar al părintelui, cu începere de la data chemării în judecată.

Ori de câte ori intervin modificări în ceea ce privește nevoile celui care primește pensia și mijlocele părintelui care trebuie să o achite, se poate cere de persoana interesată, modificarea pensiei, în sensul măririi sau micșorării ei sau încetarea ei[187].

În ipoteza în care  viața și/sau sănătatea minorului este pusă în pericol sau este afectată dezvoltarea psihică a minorului, organele de urmărire penală se pot sesiza din oficiu pentru cercetarea părinților pentru infracțiunile de violență în familie, de rele tratamente aplicate minorului,[188]lipsire de libertate în mod ilegal, amenințare[189], trafic de minori, supunerea la muncă forțată, folosirea unui minor pentru cerșetorie[190],folosirea prostituției infantile[191], viol , agresiune sexuală, act sexual cu un minor, coruperea sexuală a minorilor, racolarea de minori în scopuri sexuale.

În acest caz, organele de urmărire penală pot fi sesizate și de celălalt părinte, dacă faptele au fost comise de  unul dintre părinți, sau chiar de minorul persoanei vătămate, dacă are vârsta de 14 ani,  cu încuviințarea acestui părinte.

Dacă faptele au fost comise de ambii părinți, împreuna sau separat, pe lângă sesizarea din oficiu a organelor de urmărire penală, pot face sesizare și direcția pentru protecția copilului, care poate solicita decăderea din drepturile părintești[192].

Sesizarea organelor poate fi făcută și prin denunț de către orice persoană care are cunoștință de săvârșirea împotriva minorului a uneia din infracțiunile precizate.

w.Drepturile copilului minor

Toate îndatoririle și obligațiile părintești reprezintă drepturi pentru copilul minor, care le poate exercita împotriva acestora și cu sprijinul instanței judecătorești.

Minorul poate să încheie acte juridice privind munca, ocupațiile sale artistice sau sportive ori cele referitoare la profesia sa, cu încuviințarea părinților sau tutorelui; el exercită singur drepturile și execută  obligațiile rezultate din aceste acte și dispune de veniturile dobândite[193].

Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu are capacitate de exercițiu și actele sunt încheiate de reprezentanții săi legali (părinți, tutore); el poate încheia singur acte de conservare, acte de dispoziție de mică valoare curente[194].

Minorul cu vârsta peste 14 ani are capacitate restrânsă și poate să încheie singur acte juridice cu încuviințarea părinților sau a tutorelui său cu autorizarea instanței, unde este prevăzută această cerință. Actele de conservare, de administrare care nu îl prejudiciază, dar și cele de dispoziție de mică valoare curente, pot fi încheiate de minor, în mod singular[195].

Dreptul la domiciliu al minorului care nu are vârsta de 14 ani  se exercită prin stabilirea domiciliului la părinții săi sau la acela la care domiciliul a fost stabilit de comun acord  prin hotărâre judecătorească, dacă părinții au domicilii separate. Domiciliul minorului, în unele cazuri, poate fi și la bunici, la alte rude  ori persoane de încredere cu acordul acestor persoane și chiar  la o instituție de ocrotire, ori la persoanele ori instituțiile care l-au primit în plasament. Dacă minorul se află sub tutela, domiciliul său este la tutore[196].

Ocrotirea minorului se realizează prin: părinți, tutelă, darea în plasament, alte măsuri prevăzute de lege.

Instituirea tutelei presupune numirea unui tutore, atunci când: părinții sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din drepturi, li s-a aplicat pedeapsă penală a interzicerii drepturilor părintești, părinții sunt puși sub interdicție judecătorească, sunt dispărutți ori declarați morți pe cale judecătorească etc.[197]

Copilul are dreptul de a avea legături persoanle cu părintele la care nu locuiește sau cu părinții, dacă nu locuiește la niciunul dintre ei.

În fața autorităților administrative sau a instanțelor, copilul are dreptul de a fi ascultat dacă a împlinit vârsta de 10 ani, dacă este vorba de problemele juridice care vizează drepturile sale și este în interesul superior al său.

Tototdată, drepturile recunoscute copilului minor sunt prevăzute și în legea specială privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, printre care:[198]

Copilul are dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii sale.

Copilul este înregistrat imediat după naştere şi are de la această dată dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetăţenie şi, dacă este posibil, de a-şi cunoaşte părinţii şi de a

fi îngrijit, crescut şi educat de aceştia. Părinţii aleg numele şi prenumele copilului, în condiţiile legii.

Copilul are dreptul de a-şi păstra cetăţenia, numele şi relaţiile de familie, în condiţiile prevăzute de lege, fără nicio ingerinţă.

Copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament.

Copilul are dreptul de a-şi cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii personale cu acestea, precum şi cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior.

Părinţii sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relaţiile personale ale acestuia cu bunicii, fraţii şi surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie decât în cazurile în care instanţa decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.

În caz de neînţelegere între părinţi cu privire la modalităţile de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu copilul, instanţa va stabili un program în funcţie de vârsta copilului, de nevoile de îngrijire şi educare ale acestuia, de intensitatea legăturii afective dintre copil şi părintele la care nu locuieşte, de comportamentul acestuia din urmă, precum şi de alte aspecte relevante în fiecare caz în parte.

Copilul care a fost separat de ambii părinţi sau de unul dintre aceştia printr-o măsură dispusă în condiţiile legii are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.

Copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale intime, private şi familiale.Este interzisă orice acţiune de natură să afecteze imaginea publică a copilului sau dreptul acestuia la viaţă intimă, privată şi familială.

Participarea copilului în vârstă de până la 14 ani la dezbateri publice în cadrul unor programe audiovizuale se poate face numai cu consimţământul scris al acestuia şi al părinţilor sau, după caz, al altui reprezentant legal.

Copiii nu pot fi folosiţi sau expuşi de către părinţi, reprezentanţi legali, alte persoane responsabile de creşterea şi îngrijirea lor, organisme private acreditate ca furnizori de servicii sociale, instituţii publice sau private, în scopul de a obţine avantaje personale/instituţionale sau de a influenţa deciziile autorităţilor publice.

Copilul are dreptul la libertate de exprimare. Libertatea copilului de a căuta, de a primi şi de a difuza informaţii de orice natură, care vizează promovarea bunăstării sale sociale, spirituale şi morale, sănătatea sa fizică şi mentală, sub orice formă şi prin orice mijloace la alegerea sa, este inviolabilă.Părinţii nu pot limita dreptul copilului minor la libertatea de exprimare decât în cazurile prevăzute expres de lege.

Copilul are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie.  Părinţii îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri, în alegerea unei religii, în condiţiile legii, ţinând seama de opinia, vârsta şi de gradul de maturitate a acestuia, fără a-l putea obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios. Religia copilului care a împlinit 14 ani nu poate fi schimbată fără consimţământul acestuia; copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să îşi aleagă singur religia. Atunci când copilul beneficiază de protecţie specială, persoanelor în îngrijirea cărora se află le sunt interzise orice acţiuni menite să influenţeze convingerile religioase ale copilului.

Copilul are dreptul la liberă asociere în structuri formale şi informale, precum şi libertatea de întrunire paşnică, în limitele prevăzute de lege.

Copilul aparţinând unei minorităţi naţionale, etnice, religioase sau lingvistice are dreptul la viaţă culturală proprie, la declararea apartenenţei sale etnice, religioase, la practicarea propriei sale religii, precum şi dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alţi membri ai comunităţii din care face parte.  Copilul aparţinând minorităţilor naţionale are dreptul să se exprime în limba maternă în procedurile care îl privesc. Modalităţile de exercitare a acestor drepturi , inclusiv prin folosirea de interpreţi sau traduceri, se vor stabili astfel încât să nu împiedice buna realizare şi exercitare a drepturilor tuturor copiilor.

Copilul are dreptul la respectarea personalităţii şi individualităţii sale şi nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante.  Măsurile de disciplinare a copilului nu pot fi stabilite decât în acord cu demnitatea copilului, nefiind permise sub niciun motiv pedepsele fizice ori acelea care se află în legătură cu dezvoltarea fizică, psihică sau care afectează starea emoţională a copilului.

Copilul are dreptul să depună singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale.Copilul este informat de către părinte/reprezentant legal asupra drepturilor şi îndatoririlor ce îi revin, precum şi asupra modalităţilor de exercitare şi îndeplinire a acestora.  Îndatoririle copilului se stabilesc în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate, fără ca acestea să conducă la încălcări ale drepturilor sale.

Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la protecţie alternativă. Protecţia  include instituirea tutelei, măsurile de protecţie specială prevăzute de prezenta lege, adopţia. În alegerea uneia dintre aceste soluţii autoritatea competentă va ţine seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei anumite continuităţi în educarea copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică.

Copilul are dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge şi de a beneficia de serviciile medicale şi de recuperare necesare pentru asigurarea realizării efective a acestui drept.

Copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială.

Copilul are dreptul de a beneficia de asistenţă socială şi de asigurări sociale, în funcţie de resursele şi de situaţia în care se află acesta şi persoanele în întreţinerea cărora se găseşte.

Copilul cu handicap are dreptul la îngrijire specială, adaptată nevoilor sale. Acest copil are dreptul la educaţie, recuperare, compensare, reabilitare şi integrare, adaptate posibilităţilor proprii, în vederea dezvoltării personalităţii sale.

Copilul cu dizabilităţi beneficiază de asistenţă medicală gratuită, inclusiv de medicamente gratuite, atât pentru tratamentul ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizării, în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, în condiţiile stabilite prin contractul-cadru. Părintele sau reprezentantul legal are obligaţia de a respecta şi/sau urma serviciile prevăzute în planul de recuperare pentru copilul cu dizabilităţi încadrat în grad de handicap.

Copilul are dreptul de a primi o educaţie care să îi permită dezvoltarea, în condiţii nediscriminatorii, a aptitudinilor şi personalităţii sale.  Părinţii copilului au cu prioritate dreptul de a alege felul educaţiei care urmează să fie dată copiilor lor şi au obligaţia să înscrie copilul la şcoală şi să asigure frecventarea cu regularitate de către acesta a cursurilor şcolare.Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere încuviinţarea instanţei judecătoreşti de a-şi schimba felul învăţăturii şi al pregătirii profesionale.

Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva abuzului, neglijării, exploatării, traficului, migraţiei ilegale, răpirii, violenţei, pornografiei prin internet, precum şi a oricăror forme de violenţă, indiferent de mediul în care acesta se află: familie, instituţii de învăţământ, medicale, de protecţie, medii de cercetare a infracţiunilor şi de reabilitare/detenţie, internet, mass-media, locuri de muncă, medii sportive, comunitate etc.

Orice persoană fizică sau juridică, precum şi copilul pot sesiza direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului din judeţul/sectorul de domiciliu să ia măsurile corespunzătoare pentru a-l proteja împotriva oricăror forme de violenţă, inclusiv violenţă sexuală, vătămare sau de abuz fizic sau mental, de rele tratamente sau de exploatare, de abandon sau neglijenţă.

Angajaţii instituţiilor publice sau private care, prin natura profesiei, intră în contact cu copilul şi au suspiciuni asupra unui posibil caz de abuz, neglijare sau rele tratamente au obligaţia de a sesiza de urgenţă direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului.

Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva exploatării şi nu poate fi constrâns la o muncă sau activitate domestică ori în afara familiei, inclusiv în instituţii de învăţământ, de protecţie specială, reeducare şi detenţie sau în domeniul cultural, artistic, sportiv, publicitar şi de modeling, ce comportă un risc potenţial sau care este susceptibilă să îi compromită educaţia ori să îi dăuneze sănătăţii sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale.

Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva folosirii ilicite de stupefiante şi substanţe psihotrope.  Este interzisă vânzarea de solvenţi copiilor, fără acordul părintelui ori al altui reprezentant legal.

  x.Drepturile persoanelor cu handicap

Prin Constituția României s-a reglementat în mod expres, dreptul de a beneficia de ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap, ca formă de protecție specială a acestor categorii de persoane[199].

De asemenea, s-a reglementat dreptul la o protecție specială a persoanelor cu handicap, impunându-se obligația statului de a lua măsuri pentru a menține  egalitatea  şanselor, pentru  prevenirea şi  tratamentul  handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor[200].

Neluarea unor măsuri speciale  care să mențină egalitatea de șanse pentru exercitarea dreptului la învățătura, la obținerea unei calificării profesionale și ocuparea unei profesii, meserii, inclusiv prin stimularea angajatorilor pentru angajarea în muncă a persoanelor cu handicap,  nu ar reprezenta decât punerea lor într-o stare de inferioritate, de discriminare și de excludere de la participarea la viața socială, ceea ce reprezintă o inegalitate în fața legii,  ce nu poate fi acceptată, atât de legislația comunitară, cât și cea națională.

Persoanele cu handicap sunt acele persoane cărora mediul social, neadaptat deficienţelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale şi/sau asociate, le împiedică total sau le limitează accesul cu şanse egale la viaţa societăţii, necesitând măsuri de protecţie în sprijinul integrării şi incluziunii sociale[201].

Persoanele cu handicap beneficiază de drepturi la:[202]

1. a) ocrotirea sănătăţii – prevenire, tratament şi recuperare;
2. b) educaţie şi formare profesională;
3. c) ocuparea şi adaptarea locului de muncă, orientare şi reconversie profesională;
4. d) asistenţă socială, respectiv servicii sociale şi prestaţii sociale;

e)locuinţă, amenajarea mediului de viaţă personal ambiant, transport, acces la mediul fizic, informaţional şi comunicaţional;

f)petrecerea timpului liber, acces la cultură, sport, turism;

g)asistenţă juridică;

h)facilităţi fiscale;

i)evaluare şi reevaluare prin examinarea la domiciliu a persoanelor nedeplasabile de către membrii comisiei de evaluare, la un interval de 2 ani.

Persoanele cu handicap beneficiază de asistenţă medicală gratuită, inclusiv de medicamente gratuite, atât pentru tratamentul ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizării, în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, în condiţiile stabilite prin contractul-cadru.

Persoanele cu handicap au acces liber şi egal la orice formă de educaţie, indiferent de vârstă, în conformitate cu tipul, gradul de handicap şi nevoile educaţionale ale acestora.Persoanelor cu handicap li se asigură educaţia permanentă şi formarea profesională de-a lungul întregii vieţi.Persoana cu handicap sau, după caz, familia ori reprezentantul legal constituie principalul factor de decizie în alegerea formei şi tipului de şcolarizare, precum şi a unităţii de învăţământ.[203]

În cadrul procesului de învăţământ, indiferent de nivelul acestuia, persoanele cu handicap au dreptul la:

a)servicii educaţionale de sprijin;

b)dotarea cu echipament tehnic adaptat tipului şi gradului de handicap şi utilizarea acestuia;

c)adaptarea mobilierului din sălile de curs;

d)manuale şcolare şi cursuri în format accesibil pentru elevii şi studenţii cu deficienţe de vedere; e)utilizarea echipamentelor şi softurilor asistive în susţinerea examenelor de orice tip şi nivel.Preşcolarii, elevii şi studenţii cu handicap, împreună cu asistenţii personali şi asistenţii personali profesionişti, după caz, au dreptul la locuri gratuite în tabere de odihnă, o dată pe an, indiferent de forma de învăţământ.[204]

Persoanele cu handicap beneficiază de protecţie împotriva neglijării şi abuzului, indiferent de locul unde acestea se află.În cazul în care persoana cu handicap, indiferent de vârstă, este în imposibilitate totală sau parţială de a-şi administra bunurile personale, aceasta beneficiază de protecţie juridică sub forma curatelei sau tutelei şi de asistenţă juridica.

În cazul în care persoana cu handicap nu are rude ori persoane care să accepte tutela, instanţa judecătorească va putea numi ca tutore autoritatea administraţiei publice locale sau, după caz, persoana juridică privată care asigură protecţia şi îngrijirea persoanei cu handicap.Părintele, reprezentantul legal, tutorele, precum şi organizaţia neguvernamentală al cărei membru este persoana cu handicap o poate asista pe aceasta în faţa instanţelor judecătoreşti competente. Judecarea cauzelor care au ca obiect obţinerea de către persoanele cu handicap a drepturilor prevăzute de prezenta lege se face cu celeritate.[205]

Persoana adultă cu handicap grav are dreptul la un asistent personal, în baza evaluării sociopsihomedicale. Copilul cu handicap grav are dreptul la un asistent personal.[206]

Adultul cu handicap vizual grav poate opta pentru asistent personal sau indemnizaţie de însoţitor.[207]

Adultul cu handicap grav sau accentuat care nu dispune de spaţiu de locuit, nu realizează venituri ori realizează venituri de până la nivelul salariului mediu pe economie, poate beneficia de îngrijirea şi protecţia unui asistent personal profesionist.

Îngrijirea şi protecţia persoanei adulte cu handicap grav sau accentuat se asigură de către asistentul personal profesionist, altul decât soţul, soţia sau rudele în linie dreaptă.[208]

 y.Dreptul de a fi ales și de a alege în cadrul autorităților publice locale/ județene/ în parlamentul României și în Parlamentul European

Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum[209].

În vederea alegerii organelor reprezentative, prin care se realizează suveranitatea națională, trebuie organizate alegeri.

Alegerile sunt  proceduri administrative stabilite prin lege,   prin care cetățenii români, prin intermediul votului, stabilesc persoanele care vor face parte din organele reprezentative.

Alegerile se organizează pentru desemnarea  membrilor puterii legislative (pentru alegerea deputaților și senatorilor din cele două camere-Camera Deputaților și Senatul), a Președintelui României și pentru o parte din membrii puterii executive, adică ai autorităților administrației publice locale(primarul, consilierii locali, consilierii județeni).

Dreptul de vot este un drept fundamental al cetățenilor români, indiferent că se află în țară sau în străinătate, însă nu este un drept absolut, întrucât nu poate fi recunoscut oricărui cetățean, ca urmare a faptului că reprezintă o manifestare de voință care necesită o anumită maturitate și responsabilitate în ceea ce privește alegerea reprezentanților în cadrul autorităților menționate.

De aceea, s-a prevăzut că au drept de vot, cetățenii care au cel puțin vârsta de 18 ani, împliniți chiar în ziua alegerilor[210].

   De asemenea, fiind vorba de îndeplinirea unui act de voință care necesită discernamânt, dreptul de vot nu a fost recunoscut debililor sau alienaţilor mintali și celor  puşi sub interdicţie.

Totodată, s-a considerat că sunt nedemne de a vota  şi  persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale[211].

În principiu, stabilirea unei vârste minime și a discernământului necesar exprimării voinței sunt criterii raționale, însă este de neînțeles interdicția de a vota pentru persoanele responsabile, care sunt în deplinătatea facultăților mintale, doar pentru simplul fapt că au fost condamnate penal pentru săvârșirea unei infracțiuni.

Până la urmă, indiferent de situația personală a cetățeanului, dreptul sau de a-și exprima votul pentru alegerea reprezentanților în cadrul autorității legiuitoare sau a administrației publice locale, trebuie să existe, pentru că acesta este cetățean  român și trebuie să-și manifeste încrederea față de candidații la funcțiile  publice eligibile care vor administra  problemele de interes național sau local, care interesează orice cetățean, indiferent că este sau nu este  condamnat penal.

De aceea, apar ca fiind iraționale dispozițiile constituționale și prevederile codului penal privind aplicarea pedepselor accesorii și complementare prin care se interzice în caz de condamnare, interzicerea dreptului de a alege.

În ceea ce privește dreptul de a fi ales ca membru în parlament sau în cadrul autorităților locale eligibile, este firesc să se prevadă condiții de vârstă, dar și alte condiții, cum ar fi lipsa unei condamnări penale totale sau pentru anumite infracțiuni.

Potrivit legii fundamentale, au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile stipulate[212] și dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice[213].        De asemenea, candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României[214].

Prevederea unei vârste minime a candidaților pentru aceste funcții publice este necesară pentru a exista garanția unei maturității, a unei experințe de viață a acestora, prin prisma importanței problemelor ce trebuie rezolvate în interesul cetățenilor și al societății.

Drepturile electorale (de a fi ales  în cadrul organelor reprezentative  și de a alege pentru desemnarea membrilor săi),  au fost recunoscute și cetățenilor Uniunii Europene, dacă aceștia îndeplinesc condițiile legii organice.

Dreptul de a fi ales nu a fost recunoscut unor categorii de persoane care ocupă funcții publice, întrucât prin statutul lor, nu pot face parte din partide politice: judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică[215].

Interdicția este firească întrucât competențele autorităților publice din care fac parte aceste categorii, sunt de aplicare și punere în executare a legilor adoptate de Parlament și autoritățile locale deliberative, fiind vorba de o evidentă incompatibilitate și chiar de o încălcare a separației puterilor în stat, dat fiindcă judecătorii fac parte din puterea judecătorească, iar celelalte categorii din puterea executivă.

Avocații poporului,  deși nu fac parte din nicio putere a statului, prin rolul său, care este și acela de a apăra drepturile și libertățile cetățenești în raporturile cu autoritățile publice, inclusiv de a ataca pentru neconstituționalitate,  legile adoptate de parlament și ordonanțele guvernului,[216] putând  sesiza cu acțiuni instanța de contencios administrativ, s-ar afla într-un conflict de interese dacă ar putea candida pentru vreuna din funcțiile eligibile.

 

CAPITOLUL IV

 

 Secțiunea I-Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra imobilelor construcții și terenuri

1. Dreptul de proprietate

Dreptul de proprietate este un  drept subiectiv care dă expresie apartenenței unui lucru, permite titularului său,  să posede, să folosească și să dispună de acel lucru prin putere proprie și în interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislatiei existente.[217]Atributele dreptului de proprietate sunt: posesia, folosința și dispoziția.

Dreptul de posesie  constă în facultatea proprietarului de a stăpâni în fapt, direct și nemijlocit bunul, prin  putere proprie și în interes propriu  sau  de a consimti ca stăpânirea de fapt a bunului să se faca în numele și in interesul lui de catre o alta persoana.[218]

Dreptul de folosință este facultatea proprietarului de a utiliza bunul în propriul său interes, dobândind în proprietate fructele și veniturile pe care le poate obține din acestea[219].

Dreptul de dispoziție constă în facultatea proprietarului: de a înstrăina bunul sau, de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altuia, adică dreptul de dispoziție juridică,  precum și dreptul de a consuma sau  de a distruge, chiar fără folos, lucrul ce-i aparține, adică dreptul de dispoziție materială sau  de fapt.

Dreptul de proprietate este clasificat în mai multe feluri: proprietate comună și proprietate individuală, proprietate asupra obiectelor mobile și asupra celor imobile, proprietate privată și proprietate publică,etc.

B.Dreptul de proprietate  asupre construcțiilor

Dreptul de proprietate asupra construcţiilor este un drept real și subiectiv prin care proprietarul unei construcții își manifestă posesia, folosință și dispoziția asupra imobilului respectiv.

Acest  drept  este compatibil cu instituirea unor drepturi reale principale, dezmembrăminte ale proprietăţii – uzufruct, uz, abitaţie, servitute, superficie – asupra acestora, după cum dreptul de proprietate asupra lor poate fi grevat de ipotecă sau de un privilegiu imobiliar.

Persoanele fizice sau juridice străine pot dobândi dreptul de proprietate asupra construcţiilor şi pot dobândi un drept de superficie sau de folosinţă pe alte temeiuri juridice asupra terenurilor pe care acestea se află.

În prezent, drepturile reale asupra imobilelor construcții, cum este și dreptul de proprietate, se dobândesc, între părţi şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau a faptului juridic în sens restrâns care a justificat înscrierea[220], iar înscrierea în cartea funciară a drepturilor reale, deci şi a drepturilor reale asupra construcţiilor, se efectuează în baza înscrisului autentic notarial, a hotărârii judecătoreşti rămase definitivă, a certificatului de moştenitor, ori în baza unui alt act emis de autorităţile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta.[221]

Construcţiile proprietate privată sunt în circuitul civil general. Ca urmare, ele pot fi înstrăinate, respectiv dobândite prin oricare dintre modurile prevăzute de lege: convenţie, testament, succesiune, uzucapiune, accesiune etc.

C.Dreptul de proprietate  asupra terenurilor

Drepturile reale asupra terenurilor sunt acele drepturi civile care conferă titularului posibilitatea exercitării în mod direct și nemijlocit a prerogativelor conferite de lege fără a fi necesară intervenția  altor subiecți de drept. Terenurile în România sunt publice și private[222].

Principalii subiecți ai raporturilor juridice legate de terenuri sunt: statul român, terenurile statului sunt administrate de Agenția Națională a Domeniilor Statului; administrațiile locale prin organele de reprezentare ale unitatilor administrativ-teritoriale; persoanele juridice prin consiliile de administrare și persoanele fizice.

Proprietatea și posesia sunt formele cele mai uzitate de deținere a terenurilor.

Proprietatea asupra terenurilor conferă deținătorului său dreptul de a-și manifesta liber și neîngrădit, de drept și de fapt, posesia, folosință și dispoziția asupra uneia sau a mai multor suprafețe de teren.

Posesia este unul din atributele dreptului de proprietate, constând în prerogativa proprietarului de a stăpâni, în fapt, direct și nemijlocit bunul, prin putere proprie și în interes propriu, sau de a consimți că stăpânirea de fapt a bunului să se facă, în numele și în interesul lui, de către o altă persoană.

 

Sectiunea 2

Conţinutul dreptului de proprietate funciară

A.Proprietatea asupra terenurilor

Raporturile juridice specifice, reglementate de normele juridice în materia dreptului funciar se constituie în instituţia juridică a dreptului de proprietate asupra terenurilor. Instituţia juridică a dreptului de proprietate asupra terenurilor sau, mai simplu spus, regimul juridic al terenurilor, cuprinde totalitatea prevederilor legale prin care se definesc drepturile şi obligaţiile legate de deţinerea şi exploatarea terenurilor.

Raportul juridic de drept funciar se compune ca şi orice raport juridic din subiectele raportului juridic (persoane fizice şi/sau persoane juridice), conţinutul raportului juridic (drepturile şi obligaţiile părţilor care se găsesc în relaţie socială funciară) şi obiectul raportului juridic (imobilul, precum şi o acţiune sau inacţiune asupra lui).

Ca atare, raporturile juridice de drept funciar pot fi grupate astfel:

1. a) raporturi juridice legate de formele proprietăţii asupra terenurilor (publică sau privată) indiferent de destinaţia lor sau de titlul în baza căruia sunt deţinute;
2. b) raporturi juridice legate de destinaţia şi folosinţa terenurilor;
3. c) raporturi juridice legate de dezmembrămintele dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, indiferent de destinaţia lor sau de titlul în baza căruia au fost deţinute; d) raporturi juridice generate de drepturile reale care pot fi constituite ale dreptului de proprietate publică asupra terenurilor aparţinând statului sau unităţilor administrativ-teritoriale;
4. e) raporturi juridice legate de protecţia mediului, stabilite de către stat şi necesar a fi îndeplinite de către destinatar, indiferent de destinaţia şi folosinţa terenului sau a titlului pe baza căruia este deţinut;
5. f) raporturi juridice legate de evidenţa funciară, prin registrele de publicitate imobiliară, stabilite de instituţii ale statului şi destinatarii de imobile şi, care, în contextul legislativ actual, are o importanţă majoră, întrucât doar prin înscrierea dreptului de proprietate în registrul de publicitate imobiliară se dobândeşte dreptul de proprietate asupra terenurilor;
6. g) raporturi juridice legate de răspunderea contravenţională şi penală în domeniul funciar-cadastral

 

 

[1]Constituția României –Titlul II, Cap.I-Art.21

[2]Art.146-147 din Constituția României, art.29 din legea nr.47/1992

[3]Art.52 din Constituția României;

[4]Art.51 din Constituția României

                [5]Art.1 din codul de procedură penală

       [6]Art.10, art.19-20, art.67, art.78, art.81, art.83, art.85, at.87, art.95, art.99 alin.3, art.100 alin.2, art.145, art.172, art.204-206, 209 alin.14, art.213, art.216 alin.3, art.250-250¹,art.288-290, art.295, art.336, art.339-340, art.344, art.347, art.364-366,art.374, art.376-380, art.383, art.386, art.409, art.412, art.420, art.425^1, art.427, art.436, art.455, art.466, art.527, art.538-art.539, art.598 din codul de procedură penală;

 

[7]Art.5 din codul de procedură civilă( legea nr.134/2010)

[8]Art. 29 din legea nr.47/1992 si art.1 alin.5 din Constituția României;

[9]Art.92 din codul de procedură civilă

[10]Art.9 cod de procedură civilă,  art.37 lit.h din OG nr.21/1992 privind protecția consumatorilor, art.28 din legea nr.62/2011 a dialogului social

[11]Art.9, art.30, art.34, art.35, art.44, art.61-63, art.68, art.72, art.75, art.90, art.140, art.192, art.204-205, art.209, art.245-247, art.254, art.406, art.409, art.444, art.470-471, art.486, art.503, art.509, art.522, art.664 cod de procedură civilă

[12]Art.231 din codul muncii

[13]Legea nr.168/1999

[14]Art.266-267  din codul muncii

[15]Art.9-11, art.26-30, art.32-38 din legea nr.168/1999

[16]Art.68-72 din legea nr.168/1999

[17]Art.6 din legea nr.304/2004

[18]Art.7 din legea nr.304/2004

[19]Art.52 din Constituția României

[20]Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ

[21]Art.6 din legea nr.554/2004

[22]Art.1 din legea nr.554/2004

[23]Art.28 din legea nr.554/2004

[24]  Conventia a fost adoptata la Roma in 1950

[25]Legea nr.30/1994

[26]Art.6 paragraful I din Conventia EDO

[27]Art.13 din Conventie EDO

[28]Art.14 din conventie si art.1 din Protocolul 12 al Conventiei EDO

[29]Art. 2 din Protocolul 7 al Conventiei EDO

[30]Titlul VII- art.47 din  Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

[31]Titlul VII- art.47 din  Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

[32]Art.8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului

[33]Art.10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului

[34]Prin Decretul nr. 212, publicat în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974, din 31.10.1974, a fost ratificat de România;

[35]Art.9 pct.3,4  din  Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice

[36]Art.14 din  Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice

 

[37]Art.34-35  cod civil

[38]Art.37 cod civil

[39]Art.38 si art.41 cod civil

[40]Art.39-40 cod civil

[41]Art.35, art.49 cod civil

[42]Art.34-35  cod civil

[43]Convenția EDO,Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene,Declarația Universală a Drepturilor Omului,Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice

[44]Art.188 cod penal-legea nr.286/2009

[45]Art.189 cod penal

[46]Art.190 cod penal

[47]Art.191 cod penal

[48]Art.200 cod penal

[49]Art.192 cod penal

[50]Art.199 cod penal

[51]Art.236 si art.218 cod penal

[52]Art.19-20 cod de procedură penală

[53]Art.290 cod de procedură  penală

[54]Art.193 cod penal

[55]Art. 194 cod penal

[56]Art.196 cod penal

[57] Art.177 cod penal

[58]Art.199 alin.1 cod penal

[59]Art.193 alin.3 si art.196 alin.6 cod penal

[60]Art.199 alin.2 cod penal

[61]Art.195 cod penal

                [62]Art.23 din Constituția României

                [63]Convenția  EDO, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Declarația Universală a Drepturilor Omului,  Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice

                [64]Art.23 din Constituția României

                [65]Capitolul VI-Titlul IV( Art.156-171) si Capitolul I-Titlul V( Art.202-244) cod de procedură penală

                [66]Art.23 alin.11 din Constituția României

                [67]Convenția  EDO, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Declarația Universală a Drepturilor Omului,  Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice

   [68]Art.4 cod de procedură penală

[69]Art.205 cod penal

[70]Art.206 cod penal

[71]Art.209 cod penal

[72]Art.210 cod penal

[73]Art.211 cod penal

[74]Art.212 cod penal

[75]Art.213 cod penal

[76]Art.214 cod penal

[77]Art.218 cod penal

[78]Art.219 cod penal

[79]Art.220 cod penal

[80]Art.221 cod penal

[81]Art.222 cod penal

[82]Art.289 cod de procedură penală

[83]Idem

[84]Idem

[85]Idem

[86]Art.24 din Constituția României

[87]Convenția  EDO, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Declarația Universală a Drepturilor Omului,  Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice

[88]Art.6 din Constituția României

[89]Art.25 din Constituția României

[90]Legea nr. 248/2005

[91]Art.22 alin.1,2 din Constituția României

[92]Art.58, 72 , 74 si 75 cod civil

[93]Art.58, 72 , 74 si 75 cod civil

[94]Art.3 din Convenția CEDO

[95]OUG nr.80/2013 si art.1357 si urm.cod civil

[96]Art.27 din Constitutia Romaniei

[97]Art.71 cod civil

[98]Conventia  EDO, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

[99]Art.224 cod penal

[100]Art.224 alin.2 cod penal

[101]Art.1034-1039 cod de procedură civilă

[102]Art.225 cod penal

[103]Art.31 din Constituția României

[104]Legea nr.544/2001

[105] Idem

[106]Art.49 din legea nr.544/2001

[107]Art.30 din Constituția României

[108]Art.10 din Convenția CEDO

[109]Art.30 din Constituția României

[110]Art.70 din codul civil

[111]Art.226 alin.2 cod penal

[112]Art.226 alin.4 cod penal

                [113]Art.51 din Constituția României si OUG nr.27/2002

                [114]Art.26 din Constituția României

                [115]Art.71 si art.74 cod civil

[116]Art.226 alin.1 cod penal

[117]Art.138 si urm.cod de procedură penală

[118]Art.32 alin.1 din Constituția României

[119]Art.32 alin.2,3 din Constituția României

[120]Art.45 alin.1,2 din legea nr.1/2011 a educației

[121]Art.34 si art.35 din Constituția României

[122]Legea nr.95/2006 privind reforma  sănătății

[123]OUG nr.195/2005 privind protecția mediului

[124]Art.39 din Constituția României

[125]Art.11 din Convenția CEDO

[126]Legea nr.62/2011 a dialogului social, OG nr.26/2000 privind asociațiile și fundațiile, legea nr.14/2003 a partidelor politice

[127]Art.40 alin.3 din Constituția României

[128]Art.41 din Constituția României

[129]Idem

[130]Legea nr.53/2003-Codul Muncii si legea nr.319/2006

[131]Art.43 din Constitutia Romaniei

[132]Art.234 din codul muncii si art.181 din legea nr.69/2011

[133]Idem

[134]Art.218 din legea nr.69/2011

[135]Art.200 din legea nr.69/2011

[136]Art.203-204 din legea nr.69/2011

[137]Art.205-206 din legea nr.69/2011

[138]Art.46 din Constitutia Romaniei

[139]Codul civil si legea nr.36/1995 si Regulamentul de Aplicare al legii

[140]Art.953-954 cod civil

[141]Art.957 cod civil

[142]Art.1100 si art.1106 cod civil

[143]Art.1112 cod civil

[144]Art.1120 cod civil

[145]Art.1121 cod civil

[146]Art.1132-art.1133 cod civil

 

[147]Art.970-972 cod civil

[148]Art.47 alin.2 din Constituția României

[149]Legea nr.263/2010 privind sistemul public de pensii

[150]Art.82 cod civil

[151]Art.408 cod civil

[152]Art.85 cod civil si OG nr.41/2003

[153]Art.84 cod civil

[154]Art.84 alin.3 cod civil

[155]Art.25 din Constitutia Romaniei

[156]Art.86 alin.1 cod civil

[157]Art.87 cod civil

[158]Art.91 cod civil si OG nr.97/2005

[159]Art.48 din Constitutia Romaniei

[160]Art.259 cod civil

[161]Art.376 cod penal

[162]Art.293-294 cid civil

[163]Art.297-300 cod civil

[164]Art.308 cod civil

[165]Art.309 cod civil

[166]Art.339-340 cod civil

[167]Art.360 cod civil

[168]Art.366 cod civil

[169]Art.369 cod civil

[170]Art.48 alin.2 din Constituția României

[171]Art.373 lit.a si art.374 cod civil

[172]Art.373 lit.b,c cod civil

[173]Art.260 cod civil

[174]Art.262 cod civil

[175]Art.263 cod civil

[176]Art.415 cod civil

[177]Art.488 cod civil

[178]Art.491 cod civil

[179]Art.493 cod civil

[180]Art.494 cod civil

[181]Art.499 cod civil

[182]Art.500 cod civil

[183]Art.508 cod civil

[184]Art.509-510 cod civil

[185]Art.525 cod civil

[186]Art.529 cod civil

[187]Art.531 cod civil

[188]Art.197 cod penal

[189]Art.206 cod penal

[190]Art.215 cod penal

[191]Art.216 cod penal

[192]Art.291 cod de procedura penala

[193]Art.42 cod civil

[194]Art.43 cod civil

[195]Art.41 cod civil

[196]Art.92-93 cod civil

[197]Art.110 cod civil

[198]Legea nr.272/2004

[199]Art.49 alin.2 din Constitutia Romaniei

[200]Art.50 din Constitutia Romaniei

[201]Art.2 din legea nr.448/2006 privind protectia si promovarea drepturilor persoanelor cu handicap

[202]Art.6 din legea nr.448/2006

[203]Art.10 si art.15 din legea nr.448/2006

[204]Art.18 din legea nr.448/2006

[205]Art.25 din legea nr.448/2006

[206]Art.35 din legea nr.448/2006

[207]Art.42 din legea nr.448/2006

[208]Art.45 din legea nr.448/2006

[209]Art.2 din Constitutia Romaniei

[210] Art. 36 alin1din Constitutia Romaniei

[211]Art.36 alin.2  din Constitutia Romaniei

[212]Idem

[213]Art.37 alin. 1 din Constitutia Romaniei

[214]Art.40 alin. 3 din Constitutia Romaniei

[215]Art.37 din Constitutia Romaniei

[216]Art.13 din legea nr.37/1997 a avocatului poporului

[217]Art.555 cod civil

[218]Art.916-921 cod civil

[219]Art.636 si art.874 cod civil

[220]Art.885 cod civil

[221]Art.888 cod civil

[222]Art.1 din  legea nr.18/1991