TITLUL I
ACCESUL LA JUSTIȚIE ȘI DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL
CAPITOLUL I
Aspecte generale privind accesul la justiție
Secțiunea 1– Justiția – componentă obligatorie a statului de drept și a democrației
Democrația reprezintă puterea poporului. Suveranitatea națională aparține fiecărui popor și este exercitată prin organele sale reprezentative, așa cum sunt prevăzute în constituția fiecărui stat.Încă din perioada medievală și chiar mai înainte( perioada Imperiului Roman), când au început să se cristalizeze primele forme dezvoltate de organizare politică a societății, s-a simțit necesitatea unei contrabalansări a puterii politice, adică a puterii cu care fusese investiți anumiți conducători ai popoarelor deja formate, cu scopul de a le conduce, prin înființarea magistraturii, ca parte a puterii statului, cu sarcini de a trage la răspundere pe cei care încalcă regulile prestabilite în societate.
Cu toate acestea, această structură era pur formală, întrucât puterea de a conduce și de a edicta legi și puterea de a le aplica erau exercitate de aceiași persoană, fără posibilitatea acuzatului de a se apăra, de a-și proba nevinovăția sau de a supune decizia sa de condamnare, examinării unei structurii superioare, structură inexistentă, dacă calitatea de magistrat revenea persoanei investită cu cea mai mare putere în societate.
Odată cu evoluția societății și trecerea la structuri statale noi, în care puterea statală s-a disociat între puterea legiuitoare, puterea executivă și puterea judecătorească, rolul magistraturii a devenit din ce in ce mai important și chiar esențial în societatea modernă.
Rolul puterii judecătorești a fost recunoscut ca parte a ordinii mondiale, a statului de drept, privit ca acel concept în care relațiile în societate sunt guvernate numai de respectarea normelor juridice, indiferent de natura lor, de către toți cetățenii și aceștia sunt tratați în mod egal, de către autoritățile statale.
În prezent, în societățile evoluate și statele civilizate, cu un nivel ridicat de dezvoltare economică, este de neconceput societatea, fără puterea judecătorească, ce are misiunea de a apăra statul de drept, în toate componentele sale.
La nivel statal, magistratura se realizează prin persoane specializate(calificate), denumite judecători(magistrați), care funcționează în structuri ierarhice, bazate pe principiul controlului jurisdicțional al activității de judecată a instanțelor inferioare de către cele superioare.Constituirea de uniuni sau alte forme de asociere între state, a impus adoptarea de acte internaționale general obligatorii pentru asociați și implicit, a unei „ puteri judecătorești” la nivelul asocierii, cu rolul de a veghea la respectarea acestor acte.
Așadar, în prezent, există structuri naționale și internaționale( comunitare) ale puterii judecătorești, mai ales în Europa, cum este Curtea de Justiție a Uniunii Europene( CJUE) și Curtea Europeană a Drepturilor Omului(CEDO), constituite la nivelul Uniunii Europene(UE).
Secțiunea 2– Justiția – o necesitate socială și un mijloc de apărare și restabilire a ordinii de drept în societate
Lipsa unei responsabilități sociale a membrilor comunității ar conduce la dezordine, anarhie și ar constitui un regres substanțial al evoluției societății moderne.
De aceea, responsabilitatea socială presupune conform area relațiile sociale unor prescripții deja stabilite, adică crearea de norme, reguli stricte, cărora individul trebuie să se conformeze, nefiind suficiente regulile etice.
Orice normă juridică trebuie sa prevadă sancțiuni în caz de nerespectare, adică acele forme de răspundere pe care trebuie să le suporte individul care a încălcat norma edictată.
De regulă, orice încălcare a unor norme juridice afectează statul sau un alt individ, caz în care puterea judecătorească, prin organele sale, este chemată să apere drepturile și/sau interesele celui vătămat și implicit, să restabilească ordinea de drept. Această noțiune reprezintă acea stare de stabilitate și liniște în societate, conformă respectării normelor juridice de către toți cetățenii.
Tot normele juridice stabilesc răspunderea celui care a încălcat regulile în societate, fiind prevăzute forme diferite de răspundere, în raport de importanța regulilor încălcate, de modul în care au fost afectate drepturile și libertățile celorlați membrii ai societății.
Secțiunea 3 – Justiția – putere a statului și o punte de echilibru între puterile legislativă și executivă ale statului
Rolul justiției a devenit indispensabil în societatea modernă, fiind recunoscută ca o putere a statului, în toate legislațiile naționale și la nivel internațional.
Orice act normativ adoptat de puterea legislativă ar deveni iluzoriu, dacă puterea executivă, care are menirea de a-l pune în aplicare(în executare), se abate de la prescripțiile acestuia sau le aplică în mod abuziv.
De asemenea, orice act normativ care reglementează anumite relații sociale, ar deveni iluzoriu, dacă destinatarii săi nu s-ar conforma prescripțiilor sale și ar fi încălcat în mod deliberat, cauzând vătămări membrilor societații, cu care intră în raporturi juridice.
De aceea, justiția, pe lângă faptul că este o putere statală, este o punte de echilibru între celelalte două puteri( legislativă și executivă), adică un garant al puterii legislative, că actele pe care le adoptă vor fi respectate de destinatarii săi și că aplicarea lor nu este abuzivă de către puterea executivă.
Statul de drept și ordinea juridică națională sau comunitară are de suferit atunci când justiția este aservită de oricare din cele două puteri, pentru satisfacerea unor interese de grup sau politice, în scopul menținerii puterii politice și financiare.În astfel de ipoteze, rolul justiției a fost deturnat și aceasta se transformă într-un suport necesar atingerii acestor interese și nu apărării statului de drept și a drepturilor și libertăților individuale.
Sectiunea 4– Justiția – structură organizată a statului de înfăptuire a actului de justiție
Actul de justiție- în sens larg, este activitatea puterii judecătorești, a formelor structurale ale acesteia, denumite instanțe, prin care judecătorii își îndeplinesc misiunea lor, constând in judecarea litigiului dintre părți.
Actul de justiție- în sens restrâns, reprezintă decizia, hotărârea, verdictul instanței cu privire la cauza(speța), prin care se stabilește dacă norma juridică a fost încălcată și ce sancțiune trebuie să suporte persoana care a încălcat-o.
Totodată, dacă se constată încălcarea unui drept sau interes legitim al altei persoane, acesteia trebuie să i se acorde reparația necesară, adică să i se recunoască dreptul sau interesul legitim încălcat, și să i se dea o satisfacție echitabilă( repararea prejudiciului material și moral prin acordarea de despăgubiri de către cel care i-a incălcat dreptul sau interesul legitim).
Însă, realizarea actului de justiție nu presupune doar „condamnarea” celui vinovat de încălcarea normelor juridice, ci și constrângerea acestuia să se conformeze deciziei instanței, în cazul în care acesta nu se conformează de bună voie, prin organele statului care asigură executarea acestei decizii.
Orice decizie trebuie pusă în aplicare, în executare, întocmai dispozițiilor sale, altfel actul de justiție ar deveni inutil, întrucât scopul final pentru societate, este restabilirea ordinii de drept, iar pentru persoana vătămată, restabilirea situației anterioare încălcării dreptului sau interesului său legitim.
CAPITOLUL II
Rolul și misiunea justiției în societatea românească
Secțiunea 1– Educația cetățenilor în spiritul respectării constituției și legilor interne și internaționale (comunitare)
Prin el însuși, actul de justiție înfăptuit, fiind un act public, inclusiv, decizia pe care o pronunță instanța ( judecata proceselor se face în sedințe publice, la care are acces orice cetățean interesat), reprezintă un mijloc de corijare a cetățenilor în spiritul respectării constituției, legilor interne și internaționale.
Condamnarea celui care a încălcat norma juridică are un rol preventiv pentru ceilalți cetățeni tentați să încalce aceiași normă, deoarece ar trebui să suporte aceleași consecințe ca cel care a încălcat-o.
Pentru cel deja condamnat, rolul este și represiv, adică de a suporta în mod efectiv, constrângerile, pierderile materiale inerente rezultate din punerea în aplicare a sancțiunii aplicate prin decizia instanței.
Totodată, misiunea justiției nu trebuie să se rezume doar la activități inerente actului de justiție, fiind absolut necesar, ca justiția să se apropie de cetățean cât mai mult posibil, pentru ca rolul preventiv al actului de justiție să fie mai bine înțeles și ca acesta să producă efecte pozitive.
Din păcate, această misiune a justiției în societatea românească lipsește cu desăvârșire, nefiind utilizate campanii de presă, conferințe publice în comunitate sau alte modalități de informare a cetățenilor, având drept menire, cunoașterea legilor și prevenirea încălcării lor.
Ca urmare a acestei deficiențe, în societatea noastră, nivelul educațional juridic al cetățeanului este redus, iar numărul cauzelor aflate pe rolul instanțelor este în permanentă creștere, ceea ce denotă că rolul justiției în societate este scăzut.
Totodată, la nivel instituțional, indiferent de structurile statale implicate în aplicarea normelor juridice, se constată o lipsă de preocupare în ceea ce privește informarea cetățenilor pentru cunoașterea legilor, și mai ales, în cazul persoanelor vulnerabile,categorie din care fac parte și persoanele din comunitățile rome din România.
De asemenea, rolul justiției și al serviciilor de probațiune este redus în ceea ce privește educarea cetățenilor care deja au încălcat legea și au suferit o condamnare penală, după liberarea lor condiționată, rol scăzut ce este evidențiat de rata în creștere a recidivei și integrarea socială dificilă a persoanelor liberate, de care statul, inclusiv, justiția „uită”, după ce acestea s-au eliberat din penitenciar.
De aceea, rolul justiției nu trebuie să constea doar în a pedepsi pe cei care au încălcat legea, ci și în acela de a preveni încălcarea ei, și mai ales, în rândul persoanelor care deja au fost pedepsite.
Educația juridică a cetățeanului care compară în fața unei instanțe nu trebuie să se rezume doar la pronunțarea unei decizii de condamnare, care nici măcar nu se face în ședință publică, în prezența acuzatului, ci în explicarea de către judecător a consecințelor deciziei și a încălcării legii, prin viu grai, nu doar în motivarea deciziei de multe ori sumară, pe care omul simplu nu o înțelege și de multe ori nici specialiștii nu înțeleg în ce constă motivarea respectivă.
Așadar, se impune cu necesitate, „coborârea „ judecătorului în stradă, pentru a comunica cu cetățenii, pentru ca rolul justiției să fie real și efectiv, iar cetățeanul să dobândească încredere în justiție.
Secțiunea 2 – Restabilirea ordinii juridice încălcate
Conceptul de ordine juridică/ordine de drept semnifică un ansamblu, o mulţime bine ordonată şi coerentă (prin aflarea unor criterii interne în conformitate cu ale căror cerinţe logice se constituie şi se validează) de norme juridice şi de instituţii juridice prin care o societate se organizează juridic şi politic, precum şi modul de reglementare, prin astfel de norme şi de instituţii, a relaţiilor dintre diversele subsisteme ale societăţii global considerate, a relaţiilor părţilor componente ale însuşi ansamblului normativ şi instituţional respectiv[1].
Gradul de conformare al cetațenilor față de normele generale obligatorii edictate în societate, depinde în mare măsura de modul în care justiția își îndeplinește rolul său.
Cetățeanul care nu s-a conformat acestor norme trebuie supus unui proces de îndreptare, în care justiția are rolul dominant, mai ales datorită faptului că deține pârghiile constrângătoare, necesare corijării acestuia.
Astfel, prin hotărârea judecătorească – actul final al judecății- se constată că cetățeanul a încălcat ordinea juridică și datorită acestei încălcări, va suporta o condamnare (sancțiune), care se poate răsfrânge atât asupra libertății sale fizice, a drepturilor civile și politice (condamnarea penală pentru comiterea unei infracțiuni), cât și asupra drepturilor sale patrimoniale sau nepatrimoniale (condamnarea civilă). Această condamnare urmărește să-l determine pe cetățean sa-și schimbe conduita viitoare și să se conformeze normelor încălcate.
Totodată, dacă încălcarea legii a avut drept rezultat și vătămarea drepturilor și libertăților altora, restabilirea ordinii juridice presupune, printre altele, repararea prejudiciilor suferite de aceștia, fie prin redobândirea drepturilor, fie prin acordarea unei compensații financiare, adică prin echivalent bănesc.
Succesul procesului de îndreptare depinde de modul de implicare a justiției în societate, atât la nivel educațional, cât și la modul onest în care se înfăptuiește actul de justiție, măsurat prin nivelul de încredere al cetățeanului în această putere a statului.
Sectiunea 3 – Recunoașterea și apărarea drepturilor și libertăților cetățenești
Prin atribuțiile sale constituționale și legale, puterea judecătorească este chemată să recunoască și să apere drepturile și libertățile cetățenești.
Litigiul diferit unei instanțe judecătorești reclamă în majoritatea cazurilor, încălcarea unui drept, a unei libertăți și chiar a unui interes legitim al cetățeanului.
Instanța care tranșează litigiul, poate să recunoască și să apere un drept, o libertate sau un interes legitim al cetățeanului numai dacă acestea sunt prevăzute de constituție, lege sau alte acte cu caracter normativ.
Recunoașterea drepturilor și libertăților cetățenești este un concept preponderent teoretic, pe când apărarea lor este rezultatul practic al recunoașterii acestora.
Așadar, justiția nu se poate erija într-un „creator” de drepturi, libertăți sau interese cetățenești, prerogativă ce revine în principal, puterii legislative a statului.
În procesul de deliberare, în scopul pronunțării unei hotărâri judecătorești, judecătorul va stabili în primă etapă, existența dreptului, a libertății sau interesului legitim invocat prin prevederea sa într-o normă juridică, după care va stabili dacă cetățeanul este titularul acestora și în final, dacă au fost încălcate, modalitățile în care pot fi reparate, prin modalități de reparație specifice.
Orice judecată a unui proces, indiferent de natura lui, este lipsită de finalitate și de eficiență dacă nu se parcurg etapele logice mai sus menționate și scopul final-restabilirea drepturilor, a libertăților sau intereselor legitime ale cetățeanului, nu este atinsă.
Secțiunea 4 – Reinserția (reintegrarea) socială a persoanelor private de libertate
Persoanele private de libertate fizică sunt cetățeni, care pe perioade strict determinate, execută o sancțiune privativă de libertate aplicată de o instanță judecătorească, pentru savârșirea unei infracțiuni.
Răspunderea penală este cea mai severă forma de răspundere juridică pe care trebuie să o suporte un cetățean, având cele mai grave consecințe cu privire la drepturile și libertățile acestuia, atât pe perioada executării unei sancțiuni privative de libertate, cât și ulterior, după intervenirea liberării din locul de detenție.
Procesul de reinserție( reintegrare) socială a acestor persoane s-a dovedit a fi dificil de realizat în societatea românească, înregistrându-se în prezent, o rată a succesului destul de scăzută.
Această rată se datorează lipsei de preocupare a instituțiilor statului, cu atribuții în procesul de reinserție( reintegrare), lipsei de resurse finaciare, de programe instituționale, de neimplementarea sau implementarea lor redusă, lipsa unor activități de educație juridică la nivelul societății civile și nu în ultimul rând, a dezinteresului aproape total al comunității pentru această categorie de cetățeni.
La nivelul instituțiilor judiciare nu s-au derulat programe concrete care să vizeze reinserția( reintegrarea) persoanelor private de libertate, nici în locurile de detenție, unde astfel de programe sunt esențiale și nici în comunitate.
Se pare că rolul judecătorului, ca exponent al puterii judecătorești, se rezumă doar la aplicarea unei sancțiuni privative de libertate, nefiind preocupat de derularea unor acțiuni ulterioare care să aibă drept rezultat o cât mai eficientă reinserție(reintegrare) socială a persoanelor private de libertate.
Deși rolul autorităților administrative(autorități penitenciare și servicii de probațiune) este important pentru reinserția(reintegrarea) socială a persoanelor private de libertate, acesta este minim, dovadă fiind și gradul de recidivă în rândul persoanelor private de libertate, fiind mai degrabă un „educator” pentru sporirea recidivei, decât pentru reducerea ei.
În ceea ce privește cetățenii de etnie romă, se constată că aceștia reprezintă o categorie covârșitoare a persoanelor private de libertate, prin raportare la numărul persoanelor care nu fac parte din această etnie, dar și în comparație cu alte etnii.
Cauzele acestui fenomen socio-juridic sunt multiple, de la lipsa de educație a cetățenilor romi, lipsa locurilor de muncă pentru această categorie și lipsa de preocupare a autorităților de a găsi locuri de muncă, sărăcia, până la acțiunile tot mai dese și îngrijorătoare de marginalizare a acestor cetățeni și chiar de separare de restul comunității.
Aceste cauze au o legatura directă de cauzalitate cu fenomenul infracțional în rândul cetățenilor romi, fenomen aflat într-o continuă creștere la nivel național și comunitar.
Cu toate acestea, „ actorii” cu competențe în societate, sunt impasibili în fața acestui fenomen, având doar rolul de a iniția programe teoretice și de a stigmatiza populația de etnie romă și nicidecum, de a da dovadă de pragmatism și de a pune în aplicare programe pentru îmbunătățirea situației lor sociale și economice.
Secțiunea 5 – Modalitatea de soluționare a litigiilor (diferendelor) din societate.
Relațiile interumane dintre cetățeni reglementate prin norme juridice devin raporturi juridice, a căror naștere, modificare, executare și încetare se supun acestor norme cuprinse în acte cu caracter normativ.
Raporturile juridice presupun exercitarea unor drepturi și executarea unor obligații corelative de către părțile acestor raporturi, care pot fi persoane fizice sau persoane juridice.
Litigiul înseamnă un conflict, un diferend între părțile unui raport juridic, care se naște fie atunci când acestea nu-și execută obligațiile stabilite, fie atunci când oricare dintre părți își exercită în mod abuziv, cu rea credință, drepturile sale.
Conform unui principiu de drept – nimeni nu poate să-și facă dreptate – litigiul trebuie supus judecății unui terț, care va decide partea care are câștig de cauză, adică cea care a respectat raportul juridic și cea care cade în pretenții, adică cea care nu a respectat raportul respectiv.
Justiția este o forma instituționalizată care are menirea de a soluționa litigiul și de a „condamna” pe cel care nu a respectat raportul juridic dintre părți, adică și-a încălcat obligațiile asumate față de cealaltă parte sau și-a exercitat drepturile în mod abuziv.
Litigiul este supus unei instanțe judecătorești, structură a puterii judecătorești, numai în ultimă instanță, adică dacă părțile nu au reușit soluționarea pe cale amiabilă a acestuia, ceea ce presupune că fiecare parte trebuie să facă concesii pentru stingerea litigiului, indiferent de natura raportului juridic de drept privat sau de drept public(în acest caz, parte în raportul juridic este o autoritate publică sau asimilată acesteia).
În anumite ipoteze, soluționarea pe cale amiabilă, dacă raportul este de drept public, nu mai este posibilă în cazul în care este vorba de un act administrativ și acesta a intrat în circuitul civil.În acest caz, acțiunea în anulare adresată instanței de contencios este singura opțiune pentru a solicita desființarea actului administrativ.
Indiferent de natura raporturilor juridice, hotărârea judecătorească a instanței prin care se tranșează litigiul, trebuie respectată și executată întocmai, de către partea condamnată, conform prescripțiilor sale.
Refuzul de executare benevolă a hotărârii, dă dreptul părții care a avut câștig de cauză, de a solicita executarea silită, adică de a-l constrânge pe debitor, prin intermediul unui organ specializat al statului(executor judecătoresc), să se conforme hotărârii în cauză.
CAPITOLUL III
Instituțiile justiției (autorității judecătorești)
Secțiunea 1 – Justiția penală
a.Instanțele penale
În Constituția României[2], sunt expres prevăzute instituțiile (organele) care fac parte din autoritatea judecătorească.
Astfel, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege[3].
Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești prevăzute prin lege organică[4] înfăptuiesc actul de justiție în materie penală, civilă și contencios administrativ sau în alte materii date în competența lor, prin lege.
Justiția penală este reprezentată de instanțele judecătorești care soluționează cauzele penale, organizate în secții, în raport de ierarhia acestora. Natura penală a cauzei se stabilește în raport de obiectul acesteia, adică judecarea inculpatului pentru comiterea unor categorii de fapte prin care se aduc atingere unor drepturi și libertăți cetățenești, denumite infracțiuni.
b.Ministerul Public (parchetele de pe lângă instanțele judecătorești)
Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii[5].
Din autoritatea judecătorească face parte și Ministerul Public, organizat în structuri administrative denumite parchete, care funcționează pe lângă fiecare instanță judecătorească și are rolul de a supraveghea activitatea de cercetare a poliției competentă să efectueze urmărirea penală pentru descoperirea infracțiunilor și tragerea la răspundere penală a persoanelor care le-au comis.
Acest rol al Ministerului Public rezultă din calitatea sa de „apărător” al ordinii de drept din societate, de reprezentant al intereselor societății, ceea ce presupune o activitate concertată și permanentă pentru descoperirea și reprimarea infracțiunilor, adică a celor mai severe fapte antisociale îndreptate împotriva ordinii de drept.
În mod implicit, misiunea sa este de a apăra drepturile și libertățile cetățenești, reprezentând un factor de stabilitate în societate și de restabilire a ordinii încălcate, prin deferirea instanțelor judecătorești, a persoanelor care au comis infracțiuni în vederea tragerii lor la răspundere penală.
Așadar, rolul instanțelor și al parchetelor este total diferit și înfăptuirea justiției penale nu se poate realiza în mod practic, decât prin îndeplinirea competențelor legale ale instanțelor și parchetelor.
- Organele de cercetare ale poliției
Activitatea de investigare a infracțiunilor, pentru descoperirea lor și a persoanelor care le-au săvârșit, precum și strângerea probelor necesare stabilirii vinovăției/nevinovăției acestor persoane revine organelor de cercetare ale poliției judiciare, structură a poliției române.
Activitatea organelor de cercetare ale poliției este controlată și supravegheată de procurori constituiți în parchete și are drept scop, verificarea respectării legii în activitatea de cercetare penală.
Actele de cercetare penală sunt cenzurate de procuror care poate dispune infirmarea lor sau poate da dispoziții cu caracter obligatoriu pentru efectuarea acestor acte.
Sectiunea 2 – Justitia civila
Instanțele civile
Justiția civilă este reprezentată de instanțele judecătorești care soluționează procesele civile, organizate în secții, în raport de ierarhia acestora. Toate procesele care nu se judecă de instanțele penale, se judecă de instanțele civile. Astfel, judecă cauzele civile, de contencios administrativ, de asigurări sociale, litigiile de muncă, cauzele vizând procedura insolvenței, cauzele vizând drepturi de proprietate industrială și intelectuală și alte cauze date prin lege în competența acestora.
Natura cauzei civile sau de altă natură, cu excepția cauzei penale, se stabilește tot în raport de obiectul judecății, adică judecarea pârâtului (intimatului), pentru comiterea unor fapte prin care se încalcă drepturi și libertăți cetățenești, altele decât cele care sunt considerate infracțiuni.
CAPITOLUL IV
Garanțiile procedurale pentru realizarea accesului la justiție
a.Tribunal independent și imparțial
Accesul la justiție presupune și încrederea justițiabiului în judecătorul chemat să înfăptuiască actul de justiție. Lipsa încrederii într-o judecată corectă, dreaptă, în care hotărârea judecătorului să exprime aplicarea legii și probele cauzei îndepărtează justițiabilul de instanțe și dreptul său de acces la justiție, chiar dacă este garantat prin lege, devine iluzoriu.De aceea, pentru ca accesul la justiție să fie efectiv și cetățeanul să apeleze în caz de litigiu, la instanțe, trebuie să fie prevăzute garanții care să creeze încrederea cetățeanului în judecător.
Potrivit constituției, justiţia se înfăptuieşte în numele legii; justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.[6]
Aceste principii sunt teoretice și presupun că toate procesele se judecă de aceleași instanțe, indiferent de calitatea părților, așa cum sunt stabilite prin lege, că judecătorii aplică aceiași lege în procesele similare, că ascultă toate parțile din proces și se află pe o poziție echidistantă.
Prin prevederea că judecătorii sunt independenți și se supun legii, se înțelege că judecătorii nu pot fi influențați în nicun fel în pronunțarea hotărârilor, din interiorul sistemului judiciar sau din afara lui și că judecătorul poate răspunde pentru orice încălcare a legii, în activitatea pe care o desfășoară.
Aceste dispoziții constituționale sunt reluate în legea privind statutul judecătorilor și procurorilor în care sunt reglementate obligațiile și interdicțiile judecătorilor, inclusiv abaterile disciplinare care pot atrage sancționarea lor, printre care și cele pentru încălcarea normelor procedurale în timpul activității de judecată, printre care și aceea a exercitării funcției cu rea credință sau gravă neglijență.
Principiul unei justiții imparțiale este prevăzut și în actele internaționale privind drepturile omului.
Astfel, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin dreptul la un proces echitabil, care se realizează și prin accesul la o instanță, care trebuie să aibă competența de a se pronunța cu privire la încălcarea oricărui drept sau obligație cu caracter civil sau asupra temeiniciei oricărei acuzații penale, face vorbire de judecarea cauzei de către o instanță independentă și imparțială.[7]De asemenea, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene precizează că “ orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege”.[8]
Dispoziții asemănătoare sunt și în Declarația Universală a Drepturilor Omului în care se menționează că “orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa.”
b.Recrutarea și răspunderea magistraților
Accesul la justiție devine efectiv și atunci când există o procedură legală și obiectivă de recrutarea a judecătorilor, ca funcționari ai puterii judecătorești, chemați să înfăptuiască actul de justiție.
Procedura de recrutare trebuie să excludă orice imixțiune a altor puteri în selecția și numirea judecătorilor, pentru a exista garanția că aceștia nu sunt dependenți de un alt sistem și că pot fi influențați în activitatea lor.
In prezent, procedura nu oferă toate aceste garanții, întrucât deși selecția se face în cadrul puterii judecătorești, de către Consiliul Superior al Magistraturii, pe bază de examen sau concurs, în urma căruia se evaluează capacitatea profesională a judecătorilor, condiție esențială pentru ocuparea acestei funcții, numirea se face de Președintele României, autoritate din afara sistemului judiciar.Acest aspect denotă faptul că numirea judecătorilor este dependentă de o autoritate din afara sistemului judiciar, ceea ce afectează independența judecătorilor.
Prin prevederea că judecătorii sunt independenți și se supun legii, se înțelege că judecătorii nu pot fi influențați în niciun fel în pronunțarea hotărârilor, din interiorul sistemului judiciar sau din afara lui și că judecătorul poate răspunde pentru orice încălcare a legii, în activitatea pe care o desfașoară.
Aceste dispoziții constituționale sunt reluate în legea privind statutul judecătorilor și procurorilor,în care sunt reglementate obligațiile și interdicțiile judecătorilor, inclusiv abaterile disciplinare care pot atrage sancționarea lor, printre care și cele pentru încălcarea normelor procedurale în timpul activității de judecată, printre care și aceea a exercitării funcției cu rea credință sau gravă neglijență.
c.Publicitatea procedurii de judecată în fața instanțelor judecătorești
Şedinţele de judecată în care se judecă procesele aflate pe rolul instanțelor sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege.[9]
Acest principiu constituțional asigură participarea oricărei personae la judecata proceselor în fața oricărei instanțe, chiar dacă nu este parte, în sensul că are acces în sala de judecată și poate să asiste la dezbaterile ce au loc.
Deși face referire la dreptul părții din proces cu privire la dezbaterea cauzei sale în public, fiind firesc ca judecata să se raporteze la parțile dintr-un proces, nu se limitează accesul oricărei persoane la ședința de judecată.
Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că ”Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa.”[10]
Convenția Europeană a Drepturilor Omului dispune că “orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.[11]
Se poate constata că publicitatea judecății instanțelor este tratată în mod complex în această convenție, întrucât se face referire atât la judecarea cauzei în mod public, cât și pronunțarea în același mod, a hotărârii instanței, dar și la posibilitatea limitării publicului la ședințele de judecată, ceea ce înseamnă că această regulă nu este absolută, comportând excepții care trebuie expres reglementate.
Astfel, accesul în sala de judecată poate fi interzis persoanelor care nu au calitate de parte sau participant la proces și presei dacă există rațiuni ce țin de moralitate,ordinea publică, securitatea națională, interesele minorilor sau protecția vieții private a parților sau interesele justiției.
Regula publicității ședinței rezultă și din legile interne care reglementează judecata instanțelor civile și penale.
Astfel, în codul de procedură civilă se precizează că “ședințele de judecată sunt publice, în afara cazurilor prevăzute de lege”.[12]
Codul de procedură penală are un conținut mai larg, asemănător Convenției Europene și prevede următoarele:
Şedinţa de judecată este publică, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Şedinţa desfăşurată în camera de consiliu nu este publică. Nu pot asista la şedinţa de judecată minorii sub 18 ani, cu excepţia situaţiei în care aceştia au calitatea de părţi sau martori, precum şi persoanele înarmate, cu excepţia personalului care asigură paza şi ordinea. Dacă judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane, intereselor minorilor sau ale justiţiei, instanţa, la cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu, poate declara şedinţă nepublică pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei.
Declararea şedinţei nepublice se face în şedinţă publică, după ascultarea părţilor prezente, a persoanei vătămate şi a procurorului.
Instanţa poate de asemenea, să declare şedinţă nepublică la cererea unui martor, dacă prin audierea sa în şedinţă publică s-ar aduce atingere siguranţei ori demnităţii sau vieţii intime a acestuia sau a membrilor familiei sale, ori la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor, în cazul în care o audiere în public ar pune în pericol confidenţialitatea unor informaţii.
În timpul cât şedinţa este nepublică, nu sunt admise în sala de şedinţă decât părţile, persoana vătămată, reprezentanţii acestora, avocaţii şi celelalte persoane a căror prezenţă este autorizată de instanţă. Părţile, persoana vătămată, reprezentanţii acestora, avocaţii şi experţii desemnaţi în cauză au dreptul de a lua cunoştinţă de actele şi conţinutul dosarului. Preşedintele completului are îndatorirea de a aduce la cunoştinţa persoanelor ce participă la judecata desfăşurată în şedinţă nepublică obligaţia de a păstra confidenţialitatea informaţiilor obţinute pe parcursul procesului.
Pe durata judecăţii, instanţa poate interzice publicarea şi difuzarea, prin mijloace scrise sau audiovizuale, de texte, desene, fotografii sau imagini de natură a dezvălui identitatea persoanei vătămate, a părţii civile, a părţii responsabile civilmente sau a martorilor.[13]
In procesele penale, prezența în sala de judecată a minorilor este interzisă,cu excepția situației în care este parte sau are altă calitate în proces, când prezența sa este necesară pentru a-și exercita dreptul la apărare și pentru a contribui la înfăptuirea actului de justiție.De asemenea, ședințele pot fi declarate nepublice, din oficiu sau la cererea procurorului, a parților sau martorilor dacă se invocă și se dovedește sau rezultă din actele dosarului, că există vreunul din motivele precizate.
Totodată, persoanele care participă la ședințele nepublice au obligația de a nu divulga informațiile obținute în urma dezbaterilor, presei sau oricărei persoane, în scopul de a nu fi cunoscută identitatea parților sau a martorilor.
Dispoziții legale cu privire la publicitatea ședințelor sunt și legea de organizare judiciară, în care se precizează că „Şedinţele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege. Pronunţarea hotărârilor se face în şedinţă publică, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.”[14]
d.Reformarea/retractarea hotărârilor judecatorești prin căile de atac legale
Înfăptuirea actului de justiție presupune pronunțarea unei hotărâri prin care se tranșează litigiul civil dintre părți sau se dispune condamnarea ori achitarea inculpatului acuzat de comiterea unei infracțiuni.
În principiu, accesul la justiție nu se limitează la pronunțarea unei hotărâri a unei instanțe, întrucât părțile sau persoanele interesate, vătămate prin hotărâre, au dreptul de a ataca hotărârea, urmând ca o instanță superioară, să cenzureze temeinicia și legalitatea acesteia.
Așadar, părțile pot contesta pe calea căilor ordinare de atac sau extraordinare, după ce se exercită căile ordinare, hotărârea pronunțată în prima instanță.
Mai mult, dupa pronunțarea unei hotărâri definitive, pe lângă căile extraordinare ce se pot ipotetic, formula, la prima instanță sau instanțele superioare, partea nemulțumită poate să formuleze plângere și la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dacă s-a încălcat în procesul său, unul dintre drepturile fundamentale prevăzute de Convenția CEDO.
Accesul la justiție prin exercitarea căilor de atac este recunoscut părților care au figurat în proces, indiferent de natura lui, însă acesta trebuie exercitat cu bună credință, ceea ce înseamnă că partea trebuie să justifice un interes legitim în atacarea hotărârii primei instanțe.
Constituția prevede cu rang de principiu că „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.” Legile care organizează desfășurarea procedurilor de judecată și pronunțarea hotărârilor, în materie civilă și penală, reglementează căile de atac ordinare și extraordinare ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătorești.[15]
De regulă, în materie penală, părțile pot declara apel-cale ordinară de atac, și revizuire, contestație în anulare și recurs în casație-căi extraodinare de atac.Hotărârile prin care nu se judecă fondul, cum ar fi încheierile privitoare la măsurile preventive se atacă cu plângere și contestație.
În materie civilă, hotărârile primei instanțe se atacă cu apel și apoi cu recurs sau numai cu apel sau numai cu recurs, iar ulterior, după parcurgerea obligatorie a acestor căi, se pot ataca cu contestație în anulare( de drept comun sau specială) și cu revizuire.
Dreptul de a ataca o hotărâre a instanței rezultă și din dispozițiile Convenției CEDO care a prevăzut în mod expres, dreptul persoanei declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal de a cere examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară.
[1]Dr. Emil Gheorghe Moroianu-Conceptul de ordine juridica-Studii
[2]Constitutia Romaniei a fost modificată şi completată prin legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003
[3]Art.126 alin.1 din Constitutia Romaniei
[4]Art.131 alin.1, 3 din Constitutia Romaniei
[5]Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciara
[6]Art.124 din Constitutia Romaniei
[8]Art.47 din Carta Fundamentala a Drepturilor Omului
[9]Art.127 din Constitutia Romaniei
[10]Art.10 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului
[12]Art.17 din codul de procedură civilă
[13]Art.352 cod de procedură penală
[14]Art.12 din legea nr.304/2004
[15]Codul de procedură civilă, codul de procedură penală, legea nr.554/2004
